-
Ana Aslan și iluzia tinereții vesnice
Autor(i): Dan-Silviu Boerescu
Nr. pagini: 208 pagini
An aparitie: 2024
Editura: NEVERLAND
Considerat o culme a folclorului autohton, basmul Tinerețe fara batranețe și viața fara de moarte, citit la propriu, dincolo de implicațiile sale metafizice, a fost silit sa faca fața unei teribile provocari la aproximativ un secol dupa prima publicare (1862). De aceasta data, nu literatura a fost cea care a incercat sa-l „reinterpreteze“, ci medicina și incredibilul marketing de țara facut in jurul unei descoperiri revoluționare – procaina (novocaina) folosita ca ingredient activ intr-un medicament‑minune, Gerovitalul. Rolul antioxidant și de impiedicare a producerii de radicali liberi al acestuia parea a fi o cheie de incetinire a imbatranirii organismului uman.
Afland aceasta veste incredibila, vedetele muzicii și cinematografiei mondiale, ca și o mulțime de lideri politici internaționali, dau efectiv navala la București, la multlaudatul sanatoriu anti-aging, convinși ca elixirul-minune ii poate ajuta sa infranga Timpul. Evident, in ciuda dubiilor unor oameni de știința straini, aceasta migrațiune elitista aduce bugetului de stat multe milioane de dolari in fiecare an, iar Romaniei, o faima enorma la nivel mediatic.
Iar in centrul acestei operațiuni fara precedent se afla o femeie unica, fascinanta, fabuloasa și controversata Ana Aslan, cea pe care o invidia cel mai mult Elena Ceaușescu, un om de știința improvizat dar extrem de influent…
-
De la Stalingrad, cu dragoste. Jurnalul lui Petre Sava, medic militar pe Frontul de Est (1942) și jurnalul soției sale, Luiza
Autor(i): Filip-Lucian Iorga
Nr. pagini: 160 pagini
An: 2023
Editura: Corint
Volumul conține două jurnale inedite, Jurnalul de campanie scris în 1942 de medicul militar Petre Sava, pe Frontul de Est al celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul luptelor de la Cotul Donului, și jurnalul dedicat celor doi copii ai lor începând din 1943 de către soția sa, economista Luiza Sava. O poveste despre dragoste și război, despre curaj și tandrețe, despre cum să-ți păstrezi umanitatea în cele mai inumane împrejurări.
-
Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu
Autor(i): Lavinia Betea
Nr. pagini: 400 pagini
An: 2021
Editura: Corint
Cu ajutorul unei vaste cercetări, bazându-se pe documente de arhivă puse recent în circuitul științific, pe numeroase interviuri cu persoanele apropiate și colaboratorii soților Ceaușescu, pe cele mai noi cărți despre regimul comunist, autoarea reconstituie viața Elenei Ceaușescu, cea care, pornind din comuna dâmbovițeană Petrești, pe când era cunoscută drept „Lenuța lui Briceag”, va ajunge prima-doamnă a țării și, practic, cel de-al doilea om în stat. Este o biografie de excepție, cu numeroase informații despre viața privată a soților Ceaușescu – jocurile care le plăceau, prietenii cu care se întâlneau, locurile preferate pentru petrecerea vacanțelor –, precum și despre relația cu cei trei copii.
-
Vertebre românești – mărturii ale rezistenței anticomuniste
Autor(i): I. CĂTĂLUI, A. CRISTODULO, V. MITRIC-CIUPE
Nr. pagini: 702 pagini
Editura: Eikon
Unei plăgi precum comunismul, nici dacă am discuta un secol fără întrerupere nu i-am epuiza esenţa. Cauza nu stă atît în amploarea lui, pînă într-atît de indubitabilă că nici o altă catastrofă ideologică nu-i poate face concurenţă, cît în rădăcina lui metafizică. E poate cea mai adîncă înţelegere a comunismului aceea de a intui că în spatele lozincilor egalitariste cu care a devastat jumătate de planetă, se ascunde un rău de origine neomenească. Răul acesta e o voinţă malefică pînă într-atît de subtilă încît încercarea de a o pune în seama omului e sortită eşecului. Nici un om, oricît de isteţ ar fi, nu ar putea scorni o momeală atît de apetisantă ca pleaşca egalitarismului scutit de exploatări şi înstrăinări.
Ce spun poate suna a fantasmagorie spăimoasă ivită dintr-o minte atinsă de fobie mistică, dar după ani de-a lungul cărora am urmărit flagelul marxist, am ajuns la o concluzie dureroasă: dereglarea minţii celor care sunt infestaţi de microbul marxist e atît de profundă, că sursa lui depăşeşte putinţa omenească de a-l combate. Dacă credeţi că bat cîmpii, amintiţi-vă de gestul lui Jean Claude Juncker de a inaugura în 2018, la Trier, statuia lui Marx. Un asemenea gest nu poate fi calificat în termeni de gîndire normală, e cum ai vrea să descrii miasma unei latrine cu ajutorul notelor din gama muzicală. Cînd în Uniunea Europeană un ipochimen ca Juncker e manevrat ca o marionetă căreia i se dictează nu doar ce să spună, dar mai ales tonul cordial cu care trebuie să tămâieze amintirea unui ideolog criminal, într-o asemenea Uniune, plaga comunistă nu aparţine trecutului, ci se prelinge spre noi dinspre viitor.
E un alt fel de a spune că există ceva iremediabil demonic în miezul concepţiei comuniste: a nega sufletul din om, a-l înfiera pe Dumnezeu drept o găselniţă de care popii fac uz spre a le picura credulilor otrava religiei – negările acestea nu pot mocni decît în spiritul unei fiinţe inumane. Tocmai de aceea îndrăznesc a rosti imposibilul: dovada că Diavolul există stă în perpetuarea tiparului de gîndire comunist. Oamenii, oricît de troglodiţi, îndobitociţi sau idioţi ar fi, nu ar putea să atingă pragul unei concepţii atît de „elevate“ despre om. E nevoie de intervenţia unui factor inuman pentru ca elixirul egalităţii universale să fie îngurgitat fără reacţii adverse.
Cei dintîi care au ajuns la gîndul originii diabolice a comunismului au fost deţinuţii politic: ei au simţit că războiul în care nimeriseră nu era de sorginte politică, ci de factură curat spirituală. Lupta lor nu privea ierarhia socială sau regimul administrativ din ţară, ci înălţimea sufletelor lor. Ceea ce se urmărea nu era instaurarea efemeră a unei dictaturi, ci sleirea principiului interior al entuziasmului din om: credinţa în suflet şi în existenţa unui empireu unde el ajunge după moarte. De la Platon încoace, adevărul acesta elementar e sursa demnităţii din noi, şi orice doctrină ateistă a căutat să-l surpe făcînd uz de felurite mijloace. Iar dacă astăzi suntem martorii unei recrudescenţe a marxismului, este pentru că ideea că nu avem suflet a încetat să mai fie o butadă maliţioasă, ci a devenit o convingere. Oamenii sunt convinşi că nu au suflet, şi de aici tot marasmul. Restul – tirade inutile menite a justifica un gol, golul celui care se priveşte pe sine drept o bucată de materie în evoluţie, în care creierul secretă tot: gîndire, suflet şi conştiinţă.
Nuanţele acestea mi-au venit în minte citind cartea semnată de I. Cătălui, A. Cristodulo și V. Mitric-Ciupe: în paginile ei găsim nu doar harta împărţită pe ţări a plăgii comuniste, dar mai ales întîlnim oameni a căror credinţă nu a încetat. Paul Goma sau Hans Bergel sunt doi dintre ei. Acribia autorilor are drept rezultat un tablou amănunţit al pecinginei comuniste: de la deportări la închisori, de la execuţii la domicilii obligatorii, nimic nu e lăsat pe dinafară. În final rămîi cu gustul celui care a fost silit să mănînce o broască vie. Tresăririle agonice ale animalului i-au rămas pe limbă, drept mărturie a zbaterii vitale. Aşa şi cu închisorile comuniste: urmăreşti zbaterea vitală a unor martiri care nu şi-au ipotecat sufletele de dragul scăpării de suferinţă.
Ca întotdeauna cînd citeşti o carte despre victimele comunismului, te întrebi cît de mult ai fi putut tu însuţi să înduri din chinurile lor. Răspunsul nu poate fi decît complezent, ocolind detaliul stînjenitor că, de vreme ce nu ai fost pus în situaţia lor, nu poţi şti cît îţi poate pielea. În schimb, poţi altceva: să-i priveşti cu atenţie pe contemporani spre a detecta de timpuriu simptomele gîndirii marxiste: ateism, repudierea sufletului şi încrîncenarea misionară de a impune egalitatea cu orice preţ. Egalitatea de avere, de gîndire, de sex, de tradiţie, de interpretare a trecutului. Inşilor la care vedeţi aceste simptome trebuie să le spuneţi atît: Vade retro! Iar dacă nu vă vor asculta, daţi-le această carte. Poate se vor dumiri într-un tîrziu la ce consecinţe poate duce concepţia neomarxistă a celor cărora Juncker le-a cîntat în strună cînd, în mai 2018, a săvîrşit gestul ofensator, ireparabil sub unghi moral, de a dezveli statuia unui criminal, într-o Europă în care ţări întregi au suferit decenii la rînd efectele maligne al gîndirii egalitariste.
-
Regele Mihai I în amintirea mea
Autor(i): Despina Skeletti-Budişteanu
Nr. pagini: 318 pagini
Editura: Eikon
„Nici nu știu de ce m-a dus gândul brusc la Regele Mihai. Ce o fi făcând? Ce bărbat frumos! L-am zărit odată în tinerețe, cum trecea cu mașina destul de încet pentru el. De obicei, conducea foarte repede pe Kiseleff sau pe Jianu, printre aleile de trandafiri pe unde mă plimbam și eu. Era la volan. În ziua aceea era cald. Se afla la volanul superbei lui mașini decapotabile, proptit cu cotul aproape afară de tot pe geam și fumând dintr-o țigară lungă. Tocmai traversam. M-a amuzat. Și, fixându-l, am văzut că era cu cineva. Am întors brusc capul, parcă aș fi fost prinsă în plin păcat. Când m-am întors dispăruse, dar ochii lui albaștri rămăseseră înfipți în ai mei. Din clipa aceea am simțit un mosorel ce se învârtea în jurul inimii. Eram geloasă. Cine o fi fost? O fi fost cea cu care știam de multă vreme că se plimbă sau era alta? M-am așezat pe o bancă între trandafiri și în plin soare. Aveam o rochie galbenă. Tocmai fusesem la mare. Eram foarte bronzată. Trandafirii erau roșii. Poate mai trece…”
-
Pagini de jurnal 1946 – 1948
Autor(i): Mărgărita Ioana Vulcănescu
Nr. pagini: 160 pagini
Editura: Eikon
„Mircea e condamnat la 8 ani de închisoare, ca anul trecut. Nu mă așteptam. Președintele, singur, așezat în fotoliul său, se făcuse foarte mic; a citit sentința cu o voce abia inteligibilă și înecată. S-a oprit de mai multe ori, făcând pauze mari, neputând să mai vorbească. Procurorul nu era acolo. După ce a terminat, președintele s-a ridicat spunând: „faceți recurs toți, nu-i așa?” „Toți, se înțelege, se înțelege!”, a spus Mircea primul, toți făcând cor după el. „Curtea ia notă”, a răspuns președintele și a dispărut pe ușă. Mi-a fost milă de el. Toți au fost magnifici. Mircea a ascultat în picioare, cu brațele încrucișate, privirea clară. Surâdea, râdea aproape, pentru că este atât de absurd! A fost fermecător cu Mariuca și cu mine. Mariuca plângea și voia să râdă. Soldații și gardienii aveau ochii plini de lacrimi. Erau toți triști. Lumea consternată.”
-
Cine ar fi crezut? – o autobiografie argumentată
Autor(i): Fernando Savater
Nr. pagini: 450 pagini
Editura: Eikon
„Cine-ar fi crezut? Este o autobiografie încântătoare, scrisă la doar cincizeci și cinci de ani, cu bucuria de a salva de la uitare bucuriile copilăriei în San Sebastián, cu părinții și frații săi, cu descoperirea plăcerii cititului, cu peisajul uneia dintre cele mai frumoase plaje din lume, cu pasiunea pentru teatru din adolescență, cu implicarea în lupta antifranchistă având ca urmare întemnițarea sa, iar mai apoi pierderea postului de profesor de la universitate, cu recunoașterea tuturor viciilor sale și, nu în ultimul rând, cu marile sale prietenii din rândurile scriitorilor celebri.” Mariana Sipoș
„Luni întregi, m-am ocupat conspirând împotriva noului cuplu, încercând – fără succes – să le fac rău, să le desființez, în scris, de-abia disimulându-mi sentimentele, operele și momentele lor fastuoase. Am trăit acest episod de tulburare mentală cu un dureros entuziasm, că acum mă cam îngrozește puțin și mi se pare aproape înduioșător. Mi-am făcut ucenicia în amor propriu, deghizându-l în suferință din iubire: de asemenea în teama de abandon, de vulnerabilitate. Începând de atunci, sunt mai puțin îngăduitor cu mine însumi și mai înțelegător cu rătăcirile altora.”
-
Cezar Mititelu – Omul care a trăit în socialism
Autor(i): Peter Rațiu
Nr. pagini: 280 pagini
Editura: Eikon
Peter Ratiu, in prezent medic la Budapesta, este autorul a numeroase lucrari de anatomie publicate in reviste de specialitate, co-autorul unui atlas de anatomie sectionala publicat de Harvard University Press si traducatorul unui volum de eseuri publicat la editura Paideia.
-
Arhiva Rugului Aprins 10 – Petece de neșters
Autor(i): Ștefan Todirașcu
Nr. pagini: 298 pagini
Editura: Eikon
„Avea un suflet cald şi aparent fragil, o deosebită carismă, neostentativă, puţin pedantă, inspirând pace ȋn sufletul celorlalţi, şi un uşor umor, niciodată incisiv sau sarcastic. Cu un zâmbet blând pe faţă şi cu lumină ȋn ochi, cu o intuiţie a sufletului uman, deşi uneori părând celorlalţi puţin naiv din cauza păstrării sale ferme ȋn cele ale credinţei ȋn Dumnezeu şi a ȋnaltelor idealuri etice, deschidea inimi, ȋnchega prietenii, punea pe gânduri ȋnverşunaţi oponenţi sau duşmani. Avea din aluatul preţios al elitei intelectualităţii noastre şi deborda aceeaşi energie spirituală şi disponibilitate întru ale cunoaşterii ca Mircea Vulcănescu. Iradia o mare erudiţie, era stimat şi apreciat. Caracterizat prin vorba sa aleasă şi prin gândirea sa limpede, ȋntraripată şi pătrunzătoare, fără să facă politică, fără a se avânta ca alţi colegi de generaţie ȋn polemici, peroraţii şi diatribe, a legat multe amiciţii şi prietenii ȋn rândurile intelectualităţii ȋn perioada interbelică, când era ȋn plină tinereţe, de afirmare. Printre prieteni se număra şi Eugen Ionescu, autorul furtunosului Nu din 1934. Prietenii a alcătuit şi ȋn perioada imediat postbelică de aşezare furtunoasă a comunismului, ani când era ȋn primă maturitate, dar toate prieteniile au fost apoi mult filtrate şi reduse ȋn perioada neagră de teroare a regimului, pe când intrase ȋn anii deplinei maturităţi. După război frecventează ȋmpreună cu mulţi alţi intelectuali grupul Rugul Aprins de la Antim ȋn anii stăreţiei Părintelui Vasile Vasilache.”, Horia Ion Groza
-
Arhiva Rugului Aprins 9 – În temniță cu Iisus Hristos
Autor(i): Vasile Vasilache
Nr. pagini: 524 pagini
Editura: Eikon
Am scris aceste amintiri nu când mă aflam în văpaia suferințelor din închisoare, nici după câțiva ani de la eliberare, ci după douăzeci și cinci de ani, când gândurile mele au fost eliberate de patima sentimentelor. Sunt gânduri curate, care înfățișează suferințele din închisoare în lumina adevărului, și la fel și pe făptuitori în cruda lor comportare. Și așa să ajungă ei înșiși să se condamne pentru cruntele torturi la care au înrobit pe părinții, pe frații și pe surorile ce aparțineau aceleiași Țări Românești; au umilit și înjosit pe cei ce au fost fruntea Neamului; au batjocorit credința creștină; au lovit și au călcat în picioare însăși valorile vieții pe baza cărora se ajunsese la înflorirea Țării, generație după generație! Ei au supus la degradări cumplite tot ceea ce a constituit cultura, umanitatea și creștinătatea de veacuri ale poporului român; au răstignit și scuipat pe strămoșii Neamului românesc, pe părinții, pe frații, pe surorile, și pe tineretul unui popor care nu aveau altă vină decât aceea de a fi apărat „altarul spiritualității românești”, cum bine l-a numit Arhimandritul Haralambie Vasilache, fratele nostru, care a murit în închisoarea de la Gherla. În istoria contemporană și a veacurilor viitoare, unii vor rămâne cu urme ale cumplitelor suferințe îndurate și răni în martirajul închisorilor, iar alții cu moartea sutelor și miilor de români în temnițele comuniste din România. Memoria niciodată nu moare. Suferințele nu pot fi uitate. Timpul este eternul prezent. (Părintele Vasile Vasilache)
-
Arhiva Rugului Aprins 7 – Altarul spiritualității romanești
Autor(i): Haralambie Vasilache / Ediție îngrijită de Marius Vasileanu
Nr. pagini: 274 pagini
Editura: Eikon
Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilache strălucea prin alte calități. Banii ce i se dădeau, el îi ținea cu gunoiul sub mătura din colțul casei. De venea cineva să-i ceară, îl trimitea acolo să ia cât îi trebuie… În afară de orele de slujbă, la care era nelipsit, rugăciunea particulară o făcea în chilie ore întregi, până către miez de noapte. Ziua și-o dedica scrisului și cetitului. Zeci de manuscrise i s-au luat la arestare – de spiritualitate creștină, de filosofie și-ndeosebi de adânci studii de psihologie creștină… „Altarul spiritualității românești” fusese numai un început a tot ceea ce a scris mai târziu. A fost un duhovnic prețuit și căutat de sute și mii de credincioși, oriunde a fost, la Iași, București, Cernica, Neamțu, Pocrov și în închisoare. În 1962 și-a dat duhul în închisoare, întru nevinovăție. Pr. Vasile Vasilache
„Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat și acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie Vasilache așteaptă moartea. Află însă mijlocul și tăria de a ne vorbi uneori, câte puțin. Monah ce se află, întâmpină sfârșitul cu seninătate dar nu fără griji: ca omul cuminte care se gătește de drum lung și cunoaște că nu-i de râs, că e bine să chibzuiești din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri și să te echipezi cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruiește și mie câtva timp și privindu-l, grăindu-i, mă copleșește convingerea că suferințele au sens, că viața toată nu se poate să nu aibă sens…
Părintelui Haralambie – ca unui sfânt – cutez să-i împărtășesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an și jumate înainte, în celula douăzeci și cinci… Părintele Haralambie mă ascultă cu atenție, nu surâde, nu tresare. Apoi se pronunță: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericește. Îmi cere însă multă discreție și smerită stăpânire de sine. Și mai ales – e greu de priceput, zice, totuși mă roagă să fac un efort – să le iau drept firești, drept ceva neexcepțional, care să nu mă scoată din făgașul cât se poate de comun al vieții de obște…
Facem și planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută-n sută convins că are să moară și tot sută-n sută încredințat că va trăi. Dar nu mai trec decât puține zile și se produce o hemoragie puternică. Îl doboară. Medicul deținut, chemat cu stăruință, sosit cu greu, dă din cap. Șeful camerei îl înfășoară pe Părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deținut, până la ușa celulei de unde, noi stând cu fața la perete și brațele peste ochi, plantoanele – ridicându-l de pe jos – îl cară la infirmerie. Am aflat mai târziu că a murit a doua zi.” N. Steinhardt – „Jurnalul fericirii”
Care va fi destinul de astăzi al unui volum deja „arestat” cândva, ars, pus la index, interzis, din pricina căruia, într-o anume măsură, autorului său i s-a dat șansa să se jertfească pentru Hristos…? Poate că dezlegarea șaradei constă tocmai în titlul acestei cărți. Așa cum Hristos este continuu readus în mijlocul credincioșilor și al bisericii de parohie prin taina Sfintei Liturghii, tot astfel spiritualitatea românească – înlăuntrul căreia se înscrie, iată, și această carte – este destinată să învie constant, în viziunea Pr. Haralambie Vasilache, indiferent de persecuțiile și de încercările la care a fost supusă de-a lungul veacurilor…
Reeditarea și lectura volumului „Altarul spiritualității românești” devine astfel un act de tonică revenire la izvoare, temă de meditație și de rugă. Marius Vasileanu
-
Arhiva Rugului Aprins 5 – Răsboiul nevăzut al lui Paisie cel Mare
Autor(i): Paul Sterian
Nr. pagini: 330 pagini
Editura: Eikon
”Una dintre personalitățile cele mai interesante ale Rugului Aprins este scriitorul și poetul, graficianul, economistul, sociologul Paul Sterian – un personaj emblematic al interbelicului românesc care știa să îmbine arta cu profesia cea mai pragmatică și toate acestea cu credința. Existent astăzi în dicționarele literaturii române, grație creației sale, Paul Sterian este din păcate prea puțin (re)cunoscut în mediile clericale.” (Marius Vasileanu)