Editura de carte

Autor(i): Ruth Kinna

Nr. pagini: 470 pagini

Editura: Cetatea de Scaun

„În 1999, activiști din Seattle au sabotat în mod spectaculos întrunirea Organizației Mondiale a Comerțului, dând naștere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justiție globală, o „mișcare a mișcărilor” complexă, anti-capitalistă, descrisă în general ca anarhistă. În același an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, în filmul Lumea e prea mică (The World is Not Enough). Renard, fost ofițer sovietic KGB, brutal chiar și după standardele oponenților lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale îl descriu ca pe un mercenar asasin, în slujba organizațiilor anticapitaliste, înainte ca mișcarea alterglobalizării să intre în atenția presei.

La un anumit nivel, este ușor de făcut diferența între ficțiune și realitate. Renard este produsul scenariștilor și producătorilor de film, pe când sabotajul din Seattle reprezintă istorie documentată. La un alt nivel, însă, aplicarea etichetei de anarhism atât asasinului, cât și mișcării de stradă generează confuzie: ficțiunea pare să surprindă ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea să treacă peste neîncrederea suscitată de povestea glonțului imposibil de înlăturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emoțională indusă de acesta și care stă la baza anarhismului său nu par a avea nevoie de explicații. Dimpotrivă, cruzimea și încăpățânarea sa sprijină o viziune asupra anarhismului adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze analiza mișcărilor activiste. Cu siguranță, anarhismul adepților alterglobalizării nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau răzbunător, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali și clovni pe care l-au atras: mișcarea a fost discreditată ca neechilibrată și insuficient raționalizată. Odată ce protestele de stradă au adus daune proprietăților, cum s-a întâmplat în Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritățile s-au mobilizat împotriva „anarhiștilor” din rândurile protestatarilor. Și înainte, și după aceea, folosirea termenului „anarhism” dădea undă verde acțiunilor agresive ale autorităților, iar mișcarea pentru justiție globală nu a constituit o excepție. Protestatarii care s-au adunat la Genova, în 2001, pentru summitul G8, au fost întâmpinați cu violență de către poliție…” (Ruth Kinna, 2019)

A gândi ca un anarhist

În 1919, sculptorul și tipograful Eric Gill scria publicației Burlington Magazine, pentru a protesta împotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de război. Comisia fusese înființată în mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldaților și pentru declararea ca decedați a celor ale căror morminte nu erau cunoscute. La sfârșitul Primului Război Mondial, trei arhitecți notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker și Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitați pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma să dea coerență planurilor arhitecturale. În raportul său din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echității: „ceea ce se face pentru unul, să se facă pentru toți, și toți, indiferent de gradul militar sau poziția în viața civilă, să aibă tratament egal în ceea ce privește mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor individuale și pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lăsate în seama inițiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfăcătoare” nu puteau fi obținute în lipsa „banilor și a bunului gust”. În cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele să nu fie ridicate, sau să fie de calitate inferioară”. Cimitirele ar fi ajuns să arate precum curțile bisericilor engleze: îngrămădiri „haotice” de monumente, al căror efect ar fi „nedemn și lipsit de inspirație”, iar „simțul camaraderiei și al efortului comun s-ar pierde”.

Cumulând echitatea cu regularizarea, Kenyon recomanda ca pietrele funerare individuale să menționeze numele, gradul, regimentul și data morții. Familiile puteau include o mențiune aleasă dintr-un număr limitat de inscripții standard, dar fără „efuziuni, versuri sentimentale” care ar fi compromis idealul militar menit să dea „impresia unui batalion la paradă” și să sugereze „spiritul disciplinei și ordinii care constituie sufletul armatei” . Una dintre concesiunile majore făcute „variației în uniformitate” era ca emblemele regimentelor să fie încorporate în pietrele funerare.

Gill obiecta împotriva viziunii lui Kenyon, subliniind legătura dintre egalitarianismul corupt al acestuia și procesele de producție de masă pe care integritatea arhitecturală le presupunea. Comisia era îndreptățită să solicite opinia arhitecților, dar nu să le cedeze „conducerea”. „Conceperea monumentelor îi privește pe cei care le ridică”, respectiv, sculptorii și pietrarii. El însuși sculptor, Gill avea un neîndoielnic interes în a-și asigura unele din contractele oferite de Comisie, dar argumentele sale făceau referire la relațiile sociale pe care le-ar fi întărit demersul. Dacă sarcina gravării pietrelor funerare ar fi fost încredințată de Comisie sculptorilor, s-ar fi atins obiectivul echității cerute de Kenyon și redarea „sentimentului națiunii, pentru bogați și săraci deopotrivă”. Protestul său gravita în jurul puterii și al proprietății:

Atitudinea comisiei este ușor de înțeles, cum este și cazul tendinței timpului nostru de a impune ideile câtorva asupra celor mai mulți, mascând cu grijă procesul sub aparența simpatiei democratice și a reformei sociale. Prin urmare, ideea ca jumătate de milion de pietre funerare să fie concepute după ideile câtorva arhitecți (idee demnă de tendința prusacă sau ptolemaică) și nu în acord cu mii de pietrari și 20 milioane de rude nu este surprinzătoare; sub pretextul comemorării „simțului camaraderiei și al efortului comun” și a „spiritului de disciplină și ordine” etc., se urmărea eliminarea tendinței rudelor de a avea un control personal asupra monumentelor .

Gill vedea apelul lui Kenyon la echitate ca nesincer, menit să conducă la înregimentare și conformitate, iar viziunea sa asupra cimitirului ca batalion la paradă, total neinspirată. Pentru exemplificare, Gill nota: „O mulțime adunată în Trafalgar Square este impresionantă; dar dacă este înlocuită cu un număr egal de manechine de croitorie, rezultatul, oricât de arhitectural ar fi, nu ar fi la fel de impresionant” . Pentru a-i onora cu adevărat pe cei căzuți în luptă, Comisia trebuia să se asigure că sunt comemorați ca tați, frați, iubiți și fii, nu ca rotițe ale unei sângeroase mașinării de luptă, mod în care familiile

i-ar fi pierdut pe cei dragi. Gill punea la îndoială implicațiile legale ale propunerii lui Kenyon – corpurile decedaților și pământul în care se aflau constituiau „proprietatea absolută a guvernului” ? Indiferent de situație, el concluziona că soldaților li se ceruse să-și sacrifice viața pentru binele națiunii și acum li se cerea să-și sacrifice și moartea.

Obiecțiile lui Gill au fost ignorate, dar în demersul său exprima un profund și explicit sentiment anarhist, evidențiind direcția, interesele, orizontul și spiritul anarhismului. Direcția era individuală, subliniată de Gill prin dorința ca sculptorii și rudele să fie cei care decid cum să comemoreze decedații. El credea că viața este îmbogățită prin abilitatea indivizilor de a lua propriile decizii și, din contră, sărăcită – atunci când deciziile sunt delegate altor factori, indiferent ce virtuți sau calificări ar poseda aceștia din urmă. Așa cum evidenția în scrisoare, Comisia „nu avea niciun drept să dicteze rudelor ce pot și ce nu pot să graveze pe pietrele funerare” sau cum ar trebui să fie comemorați decedații – avea puterea de a o face, dar „nu avea dreptul… de a înrobi intelectual, moral, estetic sau fizic nici măcar un singur om, în niciun caz un mare număr de oameni” . Conștientizând că judecata individuală implica responsabilitate, Gill accepta faptul că indivizii pot greși, dar același lucru este valabil și pentru guverne, iar consecințele erorilor acestora se dovedeau, de regulă, mult mai mari..

Autor(i): Bronisław Wildstein

Nr. pagini: 434 pagini

Editura: Cetatea de Scaun

Conștiința modernă, formată în etosul revoltei prometeice, impune ca omul să se creeze pe sine în mod independent și să-și aleagă țelurile spre care va tinde. Această operațiune nu poate fi realizată în mod consecvent. Ea îi atribuie omului un statut divin pe care el nici nu-l deține și la care nici nu poate ajunge. Străduindu-ne să realizăm reprezentarea prometeică a autocreației, ne situăm sub impactul miturilor ideologice și ale anturajului. Încercând să ne rupem de fundamentele civilizației care ne definesc identitatea, construim identități cât se poate de arbitrare și efemere.

(…) Existăm într-o ordine creată de generații întregi, față de care individul în sine nu poate adăuga mare lucru. Această ordine culturală rezultă dintr-o ordine metafizică ce depășește înțelegerea omenească. Sentimentul acestei ordini ne este comun – adesea o negăm verbal, dar acțiunile noastre ne contrazic. Fundamentul ei este religia.

Bronisław Wildstein