Editura de carte

Am gasit – din senin – un nou subiect de piesa de teatru. Mi-a intrat dimineata in cap (nici eu nu stiu cum) si pe urma toata ziua, pe strada, in tramvai, in autobuz, l-am tot mestecat si mestecat, pana cand seara – intors acasa – m-am asezat la masa si am scris „d’un trait” scenariul complet al actului I. Eram in asa excitatie, incat n-am mai avut rabdare sa fixez pe hartie si scenariul celorlalte doua acte. Am iesit, i-am telefonat lui Leni si m-am dus la ei cu gandul sa le comunic descoperirea. Cu o seara inainte imi spusesera ca le trebuie o piesa pentru Leni, Stroe, Ronea, Marian. Ei bine, voiam sa le spun, am piesa! Ce e si mai amuzant e ca in autobuzul 40, mergand spre Bulevardul Marasesti, in 8-10 minute cat a tinut drumul am schitat in minte si scenariul actelor II si III, gasind multe, neasteptate incidente. In felul asta, cand am ajuns la ei, le-am facut o expunere completa. Mare entuziasm. Si Leni si Froda afirma ca ar fi o lovitura! Toate bune! Dar trebuie sa scriu. Iata-ma in momentul de fata cu patru piese in brate – si niciuna din ele (nici macar „Alexandru cel Mare”), niciuna scrisa. Eu pot sa fiu un autor de teatru, chiar un fabricant de teatru, dar imi trebuie mai multa tenacitate, mai multa meserie. Vom vedea.

DIRECTORUL: Ba, din intamplare, azi am citit. De la cap la altul. (Ia de pe masa lui Voicu un numar din Desteptarea si il tine in mana, privindu-l.) Opt pagini de prostii si vechituri.
BUCSAN: Iar intre aceste prostii si vechituri, bine camuflat, un mare santaj.
DIRECTORUL (rade): Cum exagerezi, coane Griguta! Un mare santaj! Cel mult cateva mici gainarii. Imi cunosc gazeta si imi cunosc oamenii. Nu e nici unul intre ei capabil de un mare santaj.
BUCSAN: Dar dumneata esti capabil!
DIRECTORUL: Da, cand imi dau osteneala.

CORINA: Nu incerca sa protestezi. Dumitale iti sta bine cand esti sincer. Haide, putin curaj, ce Dumnezeu! Suntem barbati. Ai stricat telefonul si aparatul de radio. Nu-ti fac niciun repros. Poate ca asta intra in programul dumitale de fericire. Nici nu intreb de ce l-ai stricat…
STEFAN (un moment ezita, parca ar voi sa nege, parca ar voi
sa reziste. In cele din urma cedeaza): Ma irita. Firul asta aveam impresia ca ma leaga de tot ce am lasat in urma. Ma impiedica sa uit. Prin el putea sa navaleasca aici, oricand, toata viata de dincolo. O stire, o chemare… Si pe urma, nu puteam sa sufar cum erati toata ziua cu ochii la el: o sa sune? n-o sa sune?… In prima zi, un ceas intreg a stat prietena dumitale, M-me Vintila, la telefon, zbierand cuvinte de dragoste nu stiu cui la Bucuresti. Barbatu-sau, se vede. Era trivial, crede-ma, de ce nu-l lasa in pace? De ce nu incearca sa-l uite putin? E vacanta, pentru Dumnezeu!
CORINA: Gelos?