Editura de carte

AUTOR: Luminița Aldea

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 372

EDITURA: Eikon

„Mihai rătăcea pierdut pe străzi. Răscolea cu picioarele frunzele căzute din copaci și nu știa unde-i cu adevărat sufletul lui: în piept sau în trupul frunzelor moarte pe care le strivea sub picioare. Durerea era în inimă, de asta era sigur, dar la fel de sigur era de sentimentul că se simte tot mai mult frunză căzută pe pământ la sfârșit de octombrie.” (fragment)

AUTOR: Luminița Aldea

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 352

EDITURA: Eikon

„Pentru prima dată în viața ei, poetul din ea nu vedea cerul nins cu puzderie de stele, urmele roșii, vineții și albastre lăsate la orizont de asfințitul soarelui și nici nu simțea ușoara răcoare a nopții, semn că toamna se apropia. Nu simțea vântul și nici nu vedea primele frunze căzând. Nimic nu mai ajungea până la ea: nici măcar roua născută din lacrimile ei de mult ce a plâns iubirea. Ca un robot scotea apă și se spăla, își spăla hainele murdare și se pregătea să-și mănânce bucata de pâine ce o mai avea. Se afla între două tărâmuri: murea încet într-o lume a idealului, a perfecțiunii, a nevoii de absolut, a visului, a dorului de a fi înger și se năștea dureros până la a muri din nou într-o lume materială, rapace, hidoasă, o lume ce semăna cu una din picturile bolnave ale lui Goya. Putea face Dumnezeu un miracol cu ea și să împace în sufletul ei însetat de absolut cele două lumi!? Să devină un vers de-al lui Nichita Stănescu viața ei: …două culori…/una foarte de sus/ alta foarte de jos/ amestecându-se… și să-i dea voie nemuririi să mai trăiască în ea viețuind printre muritori…” (fragment)

AUTOR: Traian Bodea

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 292

EDITURA: Eikon

„Foarte mulţi dintre cei care au avut nenorocul să stea îmbrăcaţi în zeghea cu CR pe spinare după gratiile însoţite de jaluzele de la ferestrele celulelor ocupate de deţinuţii politici, din penitenciarele perioadei comuniste, s‑au temut mereu de o eventuală întâlnire cu unul dintre purtătorii uniformelor cu epoleţi albaştri, cunoscuţi în toată perioada de la arestare la eliberare, după executarea condamnării. Este vorba despre anchetatori, ofiţerii din componenţa unor complete de judecată ale tribunalelor militare şi subofiţerii sau ofiţerii din administraţia închisorilor începând, evident, cu gardienii de pe secţii. Teama se manifesta şi după mulţi ani de la revoluţia din decembrie 1989 care ar fi trebuit să îi elibereze şi din punctul acesta de vedere. Nu este însă frica din timpul anchetelor sau a vieţii din închisoare ce‑i punea mereu pe deţinuţi în situaţia de a fi bătuţi sau de a suporta frigul sau foamea. Foarte multe întâlniri cu foştii securişti, despre care aminteau mereu şi în timpul unor discuţii când se reîntâlneau după decenii de la ieşirea din închisori şi în multe cazuri se recunoşteau, erau relatate cu o reţinere greu de explicat.”

AUTOR: John Logan

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 73

EDITURA: Eikon

John David Logan (n. 24 septembrie 1961, San Diego, California, SUA) este dramaturg american, scenarist, producător de film și producător de televiziune. Părinții săi au emigrat în Statele Unite din Irlanda de Nord, iar el este cel mai mic dintre cei trei copii. A studiat la Universitatea din Northwestern, pe care a absolvit-o în 1983. A fost nominalizat de trei ori la premiile Oscar; de două ori pentru cel mai bun scenariu original pentru filmele Gladiatorul (2000) și Aviatorul (2004) și o dată pentru cel mai bun scenariu adaptat pentru filmul Hugo (2011) John Logan a fost un dramaturg de succes în Chicago cu mulți ani înainte de a trece la scenarii de film. Prima sa piesă, Niciodată păcătosul, spune povestea criminalilor Leopold și Loeb. Piesele sale ulterioare de teatru sunt Hauptmann despre răpirea fiului lui Lindberg și Riverview, o melodramă muzicală care are loc în celebrul parc de distracții Riverview Park din Chicago. Ultimele filme la care John Logan a lucrat ca scenarist sunt desenul animat Rango regizat de Gore Verbinsky, în care rolul principal de voce a fost jucat de Johnny Depp, adaptarea filmului după tragedia lui Shakespeare, Coriolanus, regizată de Ralph Fiennes, ecranizarea cărții Invenția lui Hugo Cabre, regizată de Martin Scorsese și al 23-lea film despre James Bond, Skyfall. Acțiunea piesei Roșu se petrece în 1958 în New York, când artistul Mark Rothko primește cea mai mare comandă din lumea artei, aceea de a crea o serie de picturi murale pentru restaurantul The Four Seasons din noua clădire Seagram de pe Park Avenue. Sub privirea atentă a tânărului său asistent Ken și sub prezența amenințătoare a unei noi generații de artiști, Mark Rothko se confruntă cu cea mai mare provocare a sa de până atunci. El trebuia să creeze o lucrare definitivă pentru un cadru extraordinar. Roșu este o relatare emoționantă și convingătoare a unuia dintre cei mai mari artiști ai secolului XX. Montată pentru prima oară la Teatrul Donmar Warehouse din Londra în decembrie 2009, importată în primăvara lui 2010 pe Broadway, a primit șase premii Tony, iar acum aceeași piesă este la Satu-Mare în premieră națională.

AUTOR: Dorin Ștefănescu

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 554

EDITURA: Eikon

[…] imaginea poetală nu e una de primă instanță, ea nu se impune ca prezență evidentă la suprafața textului, nu intră în orizontul de vizibilitate al ființei textuale. Inaparența ei este un fond clar-obscur, intermediul translucid al ivirii semnificabilului originar. Ceea ce este de prim abord și apare în textul unui poem este imaginea deja constituită, prinsă în rețeaua semnificațiilor ca element al unei lumi imaginare. Este imaginea poetică textuală ca obiect al tematizării interpretative, chiar dacă înțelegem acest travaliu exegetic drept inter-pretatio, adică prestație intermediară, strecurarea printre rândurile unui text. Imaginea poetală în schimb, figură a absenței, nu e interpretabilă decât în momentul în care ea deja nu mai este, sau – altfel spus – „figurează” în subtextul ori mai degrabă în pretextul în care ea se ivește și semnifică înainte de a fi. Faptul că ea este inaparentul (unscheinbar) o arată drept „acea fenomenalitate prin excelență care, întrucât nu e nici imediată, nici ontică, nu poate fi redusă la o intenție eidetică”. Este motivul pentru care „«fenomenologul inaparentului» nu mai este spectatorul ideal al adevărului lumii esențelor sale: el învață să locuiască lumea pe măsura retragerii lucrurilor”. (fragment)

AUTOR: Ion Munteanu

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 352

EDITURA: Eikon

„Romanul lui Ion Munteanu (…) este o sondare a traumei condusă genealogic până în înfundătura lumii originare; căci anchetarea tragismului erotic al scriitorului coboară nu doar în «hăul» lăuntric, ci răzbate dincolo, în insondabilul existenţei arhaice (…), racordând propriul adânc sufletesc la străfundul imemorial al acesteia şi la străfundul apelor învolburate, avide uneori de primirea tributului în vieţi omeneşti. (…) Roman al plonjării în adâncimi traumatice (…), o tragică poveste de dragoste…”

Ilona Duță, Spre mâlul traumatic al inimii („un bisturiu de lumină în căutarea tumorii”), în „Ramuri” (Craiova), nr. 7/ iulie 2023

„Abilitatea de integrare a realului în componenta psihanalitică, paginile de proză dinamică, bogată în evenimente și tipuri umane, în care se insinuează frecvent poeticul, constituie trăsături distincte ale unui talent scriitoricesc remarcabil. Acesta consacră în proza modernă un mod particular de descriere a istoriei (…), o lume capabilă, chiar cu mari costuri, să traverseze în timp binele sau răul. Roman de analiză psihologică, ancorat în autentic și autobiografic, creația lui Ion Munteanu se distinge prin dispunerea sinusoidală a planurilor narative, tehnica dialogului, imagismul descrierilor și, nu în ultimul rând, prin curgerea lină, îmbelșugată ori furtunoasă a frazei…”

Ada Stuparu, Când realitatea devine alegorie, în „Observatorul” (Toronto), octombrie 2023

„Ion Munteanu scrie un roman al adâncimilor subconștiente, dar și al dramelor sociale și istorice, o poveste emoționantă despre un om care își deconspiră cele mai ascunse cotloane ale trecutului prin rememorare și, totodată, prin retrăirea lor. O narațiune densă, care abordează o triplă cartografiere a trecutului: geografică, istorică și psihologică. (…) Ion Munteanu conturează în paginile acestei cărți o poveste unică, despre o dramă individuală, însă, prin multitudinea de semnificații transmise, ea poate deveni simbol al unei povești universale…”

Mihaela I. Rădulescu, O carte despre suflet şi abisurile memoriei, în „Bucovina Literară” (Suceava), nr. 7-8-9/2023

AUTOR: Thanas Medi

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 358

EDITURA: Eikon

Trebuia să fie acolo înainte de șapte. La ei! Era atât de speriată de ei, i se păreau atât de înfricoșători, încât nici în vis n-ar fi vrut să-i vadă. Nici nu îndrăznea să-i pomenească cu acea poreclă cunoscută pe care le-o punea toată lumea, deși nu-i făcuseră niciodată vreun rău. Îi ținea la distanță, ca să nu-i năpădească creierul și astfel se consola cu vinovăția de a nu avea serviciu, și deci, nu o lega nimic de ei. Întrucât ei nu făceau umbră pământului, nu existau și nu s-ar fi împiedicat de ei. Undeva deasupra străzii Thivon, una dintre arterele cu cel mai intens trafic rutier din partea de vest a Atenei, luă autobuzul 732. Era plin de oameni, înghesuiți ca sardelele, care se grăbeau la muncă. Cu greu a reușit să-și facă loc și să se agațe de bara verticală de lângă ușa principală. Găsi drept cea mai bună soluție pentru moment, să-și lase privirea să-i alunece dincolo de geamul aburit al ferestrei din față. Acolo, unde totul se rostogolea cu rapiditate, un amestec de clădiri, copaci, dar și lumini și stele, care se stingeau continuu spre cer. Se cufundă înlăuntrul său din cap până în picioare pentru a se simți mai bine și a uita încotro merge, locul în care avea să înceapă noua muncă, pe „ei”, oamenii înfiorători care o așteptau. Se agăță de o stea care strălucea mai tare, de parcă s-ar fi prins de trecutul său îndepărtat, de vremea când era cineva. Plângea sufletul în ea pentru puțină mândrie, pentru puțin mai multă demnitate, iar zicala aceea bine-cunoscută „Munca este onoare” i se păru un nimic, o expresie mai perimată ca oricând. Pentru că asta era și ea însăși: un mare nimic. Ajunsese la limita de jos, nivelul zero al abilității și înțelegerii umane. Avea să facă cea mai banală, cea mai lamentabilă muncă, pe care o evitase întotdeauna: femeie de serviciu! Pentru a da cu mătura și mopul, pentru a curăța podeaua de gunoaie, de murdăria și scuipatul altora (în special al lor), nu credea că e nevoie de cine știe câtă minte. Era suficient să ai brațe, brațe puternice. Nimeni nu mai avea nevoie de înclinațiile, visele, dorințele, creierul ei. Să fii o ființă fără cap, doar cu corp, mușchi și stomac, era mult mai bine.