-
Glonțul care a ratat ținta
Autor(i): Crime Scene Press
Nr. pagini: 400 pagini
An: 2022
Editura: Crisis Press
Patru prieteni improbabili. O crimă fără cadavru. Iar necazurile bat la ușă…
Bine ați venit la Clubul Crimelor de Joi!
#1 BESTSELLER SUNDAY TIMES
Milioane de exemplare vândute din întreaga serie la nivel mondial
E o zi de joi obișnuită și lucrurile ar trebui să se întoarcă, în sfârșit, la normal.
Doar că acolo unde e Clubul Crimelor de Joi necazurile sunt și ele pe-aproape. Un caz vechi de zece ani îi conduce la o legendă a știrilor locale și la o crimă fără cadavru și fără răspunsuri.
După aceea, un vechi dușman îi face o vizită lui Elizabeth. Misiunea ei? Să ucidă… sau să fie ucisă.În timp ce urma rece a cazului devine incandescentă, Elizabeth se luptă cu conștiința ei (și cu un pistol), în vreme ce Joyce, Ron și Ibrahim pornesc pe urmele indiciilor alături de prieteni vechi și noi. Dar poate gașca să dezlege misterul și să o salveze pe Elizabeth înainte ca ucigașul să lovească din nou?
-
Glorie, Jertfă, Uitare
Autor(i): MANUEL STĂNESCU
Nr. pagini: 102 pagini
An: 2019
Editura: Miidecarti
La ora 2, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, Armata Română primeşte de la generalul Ion Antonescu legendarul ordin:„Ostaşi, treceţi Prutul!“ Un moment care desparte două tragedii naţionale:pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord prin ultimatumul din 1940 şi cucerirea României de către Armata Roşie în 1944.
România a intrat „de facto” în cel de-al Doilea Război Mondial o dată cu ultimatumurile Uniunii Sovietice din 26 şi 28 iunie 1940, care au dus la pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, prima parte a unei drame în trei acte, jucată în vara aceluiaşi an. Cedarea fără luptă, în pofida asigurărilor repetate ale înaltelor oficialităţi de la Bucureşti că graniţele vor fi apărate cu orice sacrificii, a pus armata Română într-o situaţie umilitoare, cu consecinţe în timp poate mai tragice decât orice înfrângere militară.
-
Glumele nu sunt mereu amuzante. Bullyingul ascuns
Autor(i): Amanda F Doering
Nr. pagini: 28 pagini
Anul apariţiei: 2021
Editura: Bookzone
Dacă ai fost vreodată victima bullyingului, nu ai uitat acele momente niciodată. Ți s-a spus că ești prea mare, prea mic sau urât. Știi că ești vulnerabil, iar cineva este pregătit să profite de slăbiciunile tale. Cu siguranță nu îți dorești să experimenteze și copiii tăi aceste sentimente. Comandă povestea ilustrată și ajută-i pe cei mici să recunoască bullyingul!
Îmbrâncitul, glumele răutăcioase, excluderea intenționată a cuiva dintr-un grup, rușinarea publică – copiii pot experimenta bullyingul într-o varietate de moduri.
Povestea aceasta simpatică este interpretată de animale ilustrate, pentru a-i ajuta pe cei mici să treacă mai uşor peste aceste situații dificile. Cartea face cunoscut un anume tip de agresiune, şi anume bullyingul ascuns, și oferă strategii actuale și eficiente atunci când copiii se confruntă cu această problemă.
Filip, Tudor și David merg împreună în tabăra de cercetași încă de când erau mici. Când un alt cercetaș, Ivan, vine să stea cu ei în cabană și începe să facă glume răutăcioase pe seama lui Filip, acesta începe să se simtă exclus din grup și luat peste picior.
Prin această lectură, micii cititori vor observa cum Filip este ținta glumelor lui Ivan și vor afla modalități de a opri acest comportament abuziv.
-
Grace de Monaco. Povestea unei prințese
Autor(i): Jean des Cars
Nr. pagini: 246 pagini
An: 2025
Editura: Corint
„Sunt ființe care nu se sting niciodată”, spunea Grace, prințesă de Monaco și regină hollywoodiană. Grația, frumusețea și diplomația lui Grace Kelly au făcut ca de Gaulle să o numească Afrodita americană, iar pe King Crosby să o ceară de soție după ce a auzit-o cântând.
Jean des Cars, cunoscut scriitor și jurnalist, conturează în această biografie trăsăturile definitorii ale starului american, vedetă mult iubită de public și răsplătită cu un Oscar, trei Golden Globe și multe alte premii ale criticilor de film. Considerată actriță-fetiș a lui Alfred Hitchcock, remarcabil prin felul în care a știut să-i pună în valoare talentul și frumusețea, prințesa Grace a inspirat inclusiv casele de modă.
Însă detaliile legate de felul în care Grace Kelly l-a întâlnit pe Prințul Rainier la Festivalul de la Cannes în 1955 sunt deopotrivă incitante și fermecătoare. Autorul dezvăluie faptul că cei doi se întâlneau la început în secret, pentru ca apoi idila lor să devină o adevărată poveste de dragoste, idealizată de mulți. Cu toate că nunta celor doi, numită „nunta secolului XX”, a unit într-un mod fascinant glamourul hollywoodian cu sobrietatea monarhică a Vechiului Continent, au existat suspiciuni legate de fericirea lui Grace în căsnicie.
Adorată precum zeițele din mitologia greacă, Grace de Monaco a rămas de neuitat și pentru colegii de platou care o cunoscuseră îndeaproape când era doar Grace și despre care Cary Grant repeta la nesfârșit: „Ne lipsește.”
-
Greșeli din alte vieți + Cercetări în domeniul Metapsihic și Spiritist (2 titluri)
Autor(i): Scarlat Demetrescu
Nr. pagini: 96 pagini
Anul apariţiei: 2024
Editura: Prestige
Frati si surori,
Pamantul acesta pe care traim noi astazi se poate compara cu o vasta scoala a vietei, cu diferite grade de invatamant.
Spiritul nostru se coboara din patria spiritelor, care este golul acesta nesfarsit dintre planete, dintre stele, si vine pe pamant, ori pe alt glob fizic, la fel ca si pamantul nostru, si se imbraca cu un corp de carne pe care i-l procura o mama, o pamanteana.
Pe acest corp, spiritul il fasoneaza, mai apoi, il desvolta si cand a devenit complet, atunci incepe cu el sa observe fenomenele naturei, sa invete a se conduce in viata, cu rabdare, cu atentie si credinta. -
Greșelile trecutului
Autor(i): Oana Stoica-Mujea
Nr. pagini: 272 pagini
An: 2021
Editura: Crisis Press
Al treilea volum din seria Iolanda Știreanu
O crimă ieșită din comun, aproape de domeniul fantasticului.
Când într-un tren este descoperit un cadavru fără nicio rană, dar care poartă un mesaj,
nimic nu pare ciudat. Doar că același om, cu același mesaj, mai este găsit în alte două locuri. Cazul începe să frizeze supranaturalul.
Iolanda Știreanu trebuie să înțeleagă ce s-a întâmplat cu cele trei personaje misterioase și care e legătura dintre ele. Chiar dacă par a fi una și aceeași persoană, Lala știe că așa ceva e imposibil.
Așa începe un periplu care oscilează între prezent și trecut. Iar Iolanda se vede silită să se confrunte cu problemele din viața personală, dar și cu ciudățeniile unei crime care pare fără cap și fără coadă.
-
Grigoraș Dinicu și Bucureștii lăutarilor de altădată
Autor(i): George Sbârcea
Nr. pagini: 256
An: 2023
Editura: Paul Editions
Autorul acestei reconstituiri biografice l-a cunoscut pe Grigoraş Dinicu, care i-a cântat la radio şi în activitatea sa de local câteva din compoziţiile proprii.
Acest lucru l-a apropiat de marele violonist şi lăutar, cu care a avut, între anii 1935 şi 1943, mai multe convorbiri despre subiecte de artă şi aspecte ale lăutăriei moderne, reţinute şi folosite, în parte, în povestea vieţii lui.
A fost aleasă forma povestirii, şi nu aceea a monografiei muzicografice, pentru evocarea împrejurărilor de viaţă şi a artei lui Grigoraş Dinicu, ultimul dintre marii lăutari români de tip vechi, în acelaşi timp însă şi precursorul muzicanţilor-lăutari de concepţie mai evoluată, instruiţi şi deveniţi muzicieni culţi, care fac legătura între două epoci şi două mentalităţi, indicând prin pilda activităţii lor căile de urmat, în lumea de azi, de către membrii unei bresle cu străvechi şi profunde rădăcini în cultura artistică naţională. Pentru o cât mai mare autenticitate, autorul a interogat, timp de câţiva ani, numeroşi muzicieni sau numai melomani, care l-au auzit pe Grigoraş Dinicu cântând şi au colaborat cu el, uneori, fiind astfel în măsură să dea relaţii preţioase, deşi unele dintre ele contradictorii, despre viaţa, opiniile, manifestările şi arta lui. Cu toate contradicţiile, privind îndeosebi datele calendaristice, toţi au fost unanimi în admiraţia lor fără limită faţă de arta marelui vrăjitor al strunelor şi faţă de felul cum el a stat mereu în serviciul muzicii, al bunului gust artistic, al difuzării cântecului şi jocului popular.
-
Guderian. Generalul Panzerelor
Autor(i): Kenneth Macksey
Nr. pagini: 256 pagini
An: 2017
Editura: Miidecarti
Biografia lui Heinz Guderian, semnată de Kenneth Macksey, oferă o rară ocazie de a cerceta gândirea şi motivaţiile unuia dintre cei mai importanţi susţinători ai Blitzkrieg-ului. Maestru al strategiei şi al tacticii, el a construit diviziile de panzere în pofida opoziţiei manifestate de Marele Stat Major german, conducând personal în luptă campaniile care au supus dominaţiei germane o mare parte din Europa.
-
Guvernarea nimănui. Anarhismul în teorie și practică
Autor(i): Ruth Kinna
Nr. pagini: 470 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
„În 1999, activiști din Seattle au sabotat în mod spectaculos întrunirea Organizației Mondiale a Comerțului, dând naștere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justiție globală, o „mișcare a mișcărilor” complexă, anti-capitalistă, descrisă în general ca anarhistă. În același an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, în filmul Lumea e prea mică (The World is Not Enough). Renard, fost ofițer sovietic KGB, brutal chiar și după standardele oponenților lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale îl descriu ca pe un mercenar asasin, în slujba organizațiilor anticapitaliste, înainte ca mișcarea alterglobalizării să intre în atenția presei.
La un anumit nivel, este ușor de făcut diferența între ficțiune și realitate. Renard este produsul scenariștilor și producătorilor de film, pe când sabotajul din Seattle reprezintă istorie documentată. La un alt nivel, însă, aplicarea etichetei de anarhism atât asasinului, cât și mișcării de stradă generează confuzie: ficțiunea pare să surprindă ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea să treacă peste neîncrederea suscitată de povestea glonțului imposibil de înlăturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emoțională indusă de acesta și care stă la baza anarhismului său nu par a avea nevoie de explicații. Dimpotrivă, cruzimea și încăpățânarea sa sprijină o viziune asupra anarhismului adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze analiza mișcărilor activiste. Cu siguranță, anarhismul adepților alterglobalizării nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau răzbunător, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali și clovni pe care l-au atras: mișcarea a fost discreditată ca neechilibrată și insuficient raționalizată. Odată ce protestele de stradă au adus daune proprietăților, cum s-a întâmplat în Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritățile s-au mobilizat împotriva „anarhiștilor” din rândurile protestatarilor. Și înainte, și după aceea, folosirea termenului „anarhism” dădea undă verde acțiunilor agresive ale autorităților, iar mișcarea pentru justiție globală nu a constituit o excepție. Protestatarii care s-au adunat la Genova, în 2001, pentru summitul G8, au fost întâmpinați cu violență de către poliție…” (Ruth Kinna, 2019)
A gândi ca un anarhist
În 1919, sculptorul și tipograful Eric Gill scria publicației Burlington Magazine, pentru a protesta împotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de război. Comisia fusese înființată în mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldaților și pentru declararea ca decedați a celor ale căror morminte nu erau cunoscute. La sfârșitul Primului Război Mondial, trei arhitecți notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker și Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitați pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma să dea coerență planurilor arhitecturale. În raportul său din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echității: „ceea ce se face pentru unul, să se facă pentru toți, și toți, indiferent de gradul militar sau poziția în viața civilă, să aibă tratament egal în ceea ce privește mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor individuale și pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lăsate în seama inițiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfăcătoare” nu puteau fi obținute în lipsa „banilor și a bunului gust”. În cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele să nu fie ridicate, sau să fie de calitate inferioară”. Cimitirele ar fi ajuns să arate precum curțile bisericilor engleze: îngrămădiri „haotice” de monumente, al căror efect ar fi „nedemn și lipsit de inspirație”, iar „simțul camaraderiei și al efortului comun s-ar pierde”.
Cumulând echitatea cu regularizarea, Kenyon recomanda ca pietrele funerare individuale să menționeze numele, gradul, regimentul și data morții. Familiile puteau include o mențiune aleasă dintr-un număr limitat de inscripții standard, dar fără „efuziuni, versuri sentimentale” care ar fi compromis idealul militar menit să dea „impresia unui batalion la paradă” și să sugereze „spiritul disciplinei și ordinii care constituie sufletul armatei” . Una dintre concesiunile majore făcute „variației în uniformitate” era ca emblemele regimentelor să fie încorporate în pietrele funerare.
Gill obiecta împotriva viziunii lui Kenyon, subliniind legătura dintre egalitarianismul corupt al acestuia și procesele de producție de masă pe care integritatea arhitecturală le presupunea. Comisia era îndreptățită să solicite opinia arhitecților, dar nu să le cedeze „conducerea”. „Conceperea monumentelor îi privește pe cei care le ridică”, respectiv, sculptorii și pietrarii. El însuși sculptor, Gill avea un neîndoielnic interes în a-și asigura unele din contractele oferite de Comisie, dar argumentele sale făceau referire la relațiile sociale pe care le-ar fi întărit demersul. Dacă sarcina gravării pietrelor funerare ar fi fost încredințată de Comisie sculptorilor, s-ar fi atins obiectivul echității cerute de Kenyon și redarea „sentimentului națiunii, pentru bogați și săraci deopotrivă”. Protestul său gravita în jurul puterii și al proprietății:
Atitudinea comisiei este ușor de înțeles, cum este și cazul tendinței timpului nostru de a impune ideile câtorva asupra celor mai mulți, mascând cu grijă procesul sub aparența simpatiei democratice și a reformei sociale. Prin urmare, ideea ca jumătate de milion de pietre funerare să fie concepute după ideile câtorva arhitecți (idee demnă de tendința prusacă sau ptolemaică) și nu în acord cu mii de pietrari și 20 milioane de rude nu este surprinzătoare; sub pretextul comemorării „simțului camaraderiei și al efortului comun” și a „spiritului de disciplină și ordine” etc., se urmărea eliminarea tendinței rudelor de a avea un control personal asupra monumentelor .
Gill vedea apelul lui Kenyon la echitate ca nesincer, menit să conducă la înregimentare și conformitate, iar viziunea sa asupra cimitirului ca batalion la paradă, total neinspirată. Pentru exemplificare, Gill nota: „O mulțime adunată în Trafalgar Square este impresionantă; dar dacă este înlocuită cu un număr egal de manechine de croitorie, rezultatul, oricât de arhitectural ar fi, nu ar fi la fel de impresionant” . Pentru a-i onora cu adevărat pe cei căzuți în luptă, Comisia trebuia să se asigure că sunt comemorați ca tați, frați, iubiți și fii, nu ca rotițe ale unei sângeroase mașinării de luptă, mod în care familiile
i-ar fi pierdut pe cei dragi. Gill punea la îndoială implicațiile legale ale propunerii lui Kenyon – corpurile decedaților și pământul în care se aflau constituiau „proprietatea absolută a guvernului” ? Indiferent de situație, el concluziona că soldaților li se ceruse să-și sacrifice viața pentru binele națiunii și acum li se cerea să-și sacrifice și moartea.
Obiecțiile lui Gill au fost ignorate, dar în demersul său exprima un profund și explicit sentiment anarhist, evidențiind direcția, interesele, orizontul și spiritul anarhismului. Direcția era individuală, subliniată de Gill prin dorința ca sculptorii și rudele să fie cei care decid cum să comemoreze decedații. El credea că viața este îmbogățită prin abilitatea indivizilor de a lua propriile decizii și, din contră, sărăcită – atunci când deciziile sunt delegate altor factori, indiferent ce virtuți sau calificări ar poseda aceștia din urmă. Așa cum evidenția în scrisoare, Comisia „nu avea niciun drept să dicteze rudelor ce pot și ce nu pot să graveze pe pietrele funerare” sau cum ar trebui să fie comemorați decedații – avea puterea de a o face, dar „nu avea dreptul… de a înrobi intelectual, moral, estetic sau fizic nici măcar un singur om, în niciun caz un mare număr de oameni” . Conștientizând că judecata individuală implica responsabilitate, Gill accepta faptul că indivizii pot greși, dar același lucru este valabil și pentru guverne, iar consecințele erorilor acestora se dovedeau, de regulă, mult mai mari..
-
Habsburgii. Ambiția de a stăpânii lumea
Autor(i): Martyn Rady
Nr. pagini: 592 pagini
An: 2024
Editura: Corint
Cum poți deveni stăpânul lumii? Iată o chestiune care i-a preocupat pe mulți suverani. O singură familie a fost însă aproape de a găsi răspunsul: Habsburgii.
Istoricul Martyn Rady spune povestea unei excepționale dinastii și a lumii pe care aceasta a construit-o și apoi a pierdut-o. Având origini modeste, Habsburgii au câștigat controlul asupra Sfântului Imperiu Roman, și-au extins rapid posesiunile, întinzându-se din Ungaria până în Spania și chiar dincolo de Ocean, iar apoi au ajuns să stăpânească părți din Lumea Nouă și din Orientul Îndepărtat.
Parcurgând paginile volumului de față, vom călători în timp și spațiu pentru a-i cunoaște pe cei mai importanți membri ai Casei de Habsburg. Carol Quintul, Rudolf al II-lea, Maria Tereza și Franz Joseph sunt doar câteva dintre personalitățile surprinse în această cronică inedită, cu bucuriile, tristețile, succesele, eșecurile și tragediile lor. Totodată, vom descoperi cum au influențat politica, diplomația, religia, arta și istoria, nu doar din Europa, ci din întreaga lume. O carte despre mărirea și decăderea unei familii de legendă.
-
Hai să povestim despre iubire
Autor(i): Ana Maria Ducuță , Raluca Adriana Muntean
Nr. pagini: 176 pagini
An aparitie: 2024
Editura: EVRIKA PUBLISHING
„Hai sa povestim despre iubire!“
Hai sa povestim despre iubire, ca sa nu traim in neiubire.
Hai sa povestim despre iubire, ca sa ne dam seama care este cel mai bun lucru pe care il putem face cu noi in aceasta viața.
Hai sa povestim despre iubire, ca sa ne putem vindeca de tot ce ne omoara fara sa ne dam seama.
Hai sa povestim despre iubire, ca sa nu traim minciuna de a nu fi aflat vreodata cum este sa ai sufletul viu.
Hai sa povestim despre iubire, ca sa nu ne mai purtam de parca nu avem in noi scanteia divina a iubirii necondiționate. Hai sa povestim despre iubire, ca sa nu irosim cea mai prețioasa resursa, resursa inepuizabila și eterna care ne-a fost data noua, pamantenilor, și anume puterea de a iubi.
Hai sa povestim despre iubire, ca sa nu mai plangem ca nu știm cum este sa fim iubiți pentru ca nu am invațat noi sa iubim.
Hai sa povestim despre iubire, ca sa incepem sa invațam alfabetul emoției vindecatoare. Emoție care știe ca ai o singura viața de trait și totuși atat de multe vieți de atins in clipa in care ai invațat sa iubești.
Hai, sa povestim despre iubire…