Editura de carte

Autor(i): Adriana Claudia Cîteia

Nr. pagini: 288 pagini

Editura: Cetatea de Scaun

Aventura cunoașterii de sine implică întoarcerea constantă la mit. În scena interioară, Eroi, Magicieni, Monștri, bătrâne Ursitoare își spun poveștile, cu chipurile îmbujorate de focul blând al rațiunii. Nimeni n-a întâlnit vreodată un satyr; și totuși, toți am primit în dar măștile lui Pan. Nimeni n-a întâlnit vreodată un Ciclop; și totuși… “Nimeni” l-a orbit pe Polifem.

***

(fragment)

„Contractele lui Ulysse”[1], exercițiile „viitorului dominat”[2] sau „autonomiei precedente”[3] sunt încercări de anticipare a metamorfozei identitare, și de corectare a tendințelor de malformare identitară sau de prevenire a consecințelor acesteia prin „cenzurarea sinelui”[4].

Contractele lui Ulysse ca formă de autocontrol și prevenire a unor acțiuni care ar avea consecințe negative în plan moral individual, dar și colectiv au fost inspirate din episodul homeric al întâlnirii dintre eroul de la Troia și Sirene. Făpturi hibride, magice, sirenele îi seduceau pe corăbieri cu melodicitatea cântecelor lor, și îi atrăgeau în largul mării, departe de orice punct de reper. Ulysse și eroii care îl însoțeau pe drumul de întoarcere spre Ithaca s-au legat de catarg pentru a nu ceda irezistibilelor chemări.

Episodul homeric al întâlnirii cu Sirenele poate fi interpretat în sensul importanței autocunoașterii ca modalitate de cenzurare a dorințelor și pasiunilor proprii, cu ajutorul rațiunii (metafora catargului). Autocunoaș­terea reprezintă, în parabola homerică singura modalitate de anticipare și de evitare, de prevenire a acelor acțiuni subiective cu consecințe negative asupra itinerariului existențial.

Metamorfoza identității, ca și profilaxia acesteia nu exclud trăsăturile persistente ale personalității. Metamorfoza ar putea fi definită ca variațiune pe aceeași structură arhetipală identitară, sau ca alteralizare a identității.

Anticipând metamorfoza identitară, precum și eventualele riscuri de natură nosologică, se poate încerca un control al acesteia printr-un set de măsuri prestabilite, cu caracter individual, numit „Contractele lui Ulyse”. Contractele lui Ulyse au dimensiunea unei dileme etice mai ales în cazul în care pun în pericol autonomia individului, capacitatea sa de a-și exersa libertatea de decizie. În această analiză poate interveni și problema autenticității individuale, cu care contractele lui Ulyse intră în contradicție. Deciziile privitoare la metamorfozele identitare trebuie înțelese ca forme de manifestare a autonomiei individuale și nu ca o sumă de măsuri, impuse din exterior cu scopul de a asigura persistența anumitor trăsături de caracter.

Sunt nebun– în sistemul de referință al lumii, sunt înțelept– în sistemul de referință creștin. Asumarea identității parepidemice este rezultatul lecturii textului biblic, prin urmare, al inserției unor gânduri de împrumut. În experiența individuală, încercarea de a stabili implicarea personală în înțelegerea unui subiect, eșuează. Inserția gândului este o formă de eliberare de sub presiunea deliberării, dar și expresia unui refuz, a unui abandon, a punerii pe seama unui tip de gândire străin, a unui eșec în construirea identității autonome.

Autor(i): Antoaneta Olteanu

Nr. pagini: 354 pagini

Editura: Cetatea de Scaun

Laicizate, degradate, camuflate, miturile și imaginile mitice se întâlnesc pretutindeni: nu ai decât să le recunoști.

Mircea Eliade

Într-un moment în care au apărut destul destule studii consacrate mitologiei românești, s-ar putea obiecta de ce mai este nevoie de încă unul. Dacă ne uităm mai atent însă la materialele pe această temă, care s-au scris la noi, constatăm că, de fapt, până în acest moment, nu avem o prezentare completă a mitologiei românești, a sistemului de gândire mitologic, tradițional, țărănesc. Și aceasta nu pentru că aceste credințe cu caracter mitologic au dispărut deja și nu mai interesează pe nimeni – povestiri pe această temă, credințe, explicarea mitologică a unor tradiții și obiceiuri mai pot fi găsite și azi în sate din România, chiar și în mediul urban. Cercetarea etnologică, dezvoltată mai întâi în cea de aspect antropologic, a lăsat din nou deoparte superstițiile și s-a apucat de abordări inovatoare, ultra­moderne, ale realităților de pe teren. Dacă facem abstracție de perioada comunistă, când în mod oficial cercetările pe teme religioase, inclusiv de mitologie, nu prea erau agreate, dar din istoricul pe care îl puteți vedea în continuare ne dăm seama că totuși și atunci au apărut lucruri importante, unele cu caracter excepțional, dacă ne gândim numai la tipologia legendei mitologice și la sistematizarea materialului legendar făcute de către Tony Brill, vedem că acest domeniu a fost extrem de vitregit.

***

Miturile precreștine constituie partea centrală, dominantă, a mitologiei românești. Creștinismul nu a făcut decât să încerce o „înghițire”, o „suprapunere” peste personaje mitologice importante, peste sărbători sacre, oferind cu generozitate mai degrabă numele decât esența lor. Așa este cazul celor doi creatori ai universului în mitologia românească, numiți generic Fârtatul și Nefârtatul. Se presupune că este vorba de doi frați, gemeni probabil, ca în multe mitologii, unul bun și unul rău. Nu știm deloc care erau numele lor genuine (tabuizarea, impusă de credința în sacralitatea deosebită a acestor personaje care se puteau supăra ușor pe oamenii ce le rosteau aiurea numele, în afara unui context sacralizat, funcționează în legătură cu toate personajele mitologice de la noi); mai târziu, influențe târzii, creștine, bogomile au făcut să vorbim de Dumnezeu și Diavolul. Pe de altă parte, Dumnezeu, care nu e deloc cel din panteonul creștin, făcea pe vremuri călătorii incognito pe pământ alături de tovarășul său de încredere, Sfântul Petru, care apare frecvent și el în postura de creator, instituind împreună tradiții care se păstrează până în zilele noastre. Ielele, de asemenea, sunt o categorie de personaje care se aseamănă cu surate ale lor din mitologiile vecine, dar nu se identifică în totalitate cu ele. Duhuri ale aerului, nopții, pădurii și apelor, toate la un loc, au impus o teamă extraordinară oamenilor care umblau pe afară noaptea, într-un timp nepermis, în perioada primăverii. Călușarii, care sunt cea mai redutabilă formă de luptă împotriva lor, se regăsesc, cu siguranță, mai degrabă doar în spațiul românesc (forme de manifestare asemănătoare, nu la fel de impresionante, întâlnim și în sudul Dunării, la bulgari și macedoneni). Ca să nu mai spunem de reprezentările noastre despre timp și spațiu sacru – momente temporale în care acționează demonii, în care se poate interacționa cu ei, în care se poate acționa împotriva lor în cadrul descântecelor sau al altor practici de dezvrăjire. Are o mare importanță spațiul – locul unde acționează demonii, unde oamenii nu au voie să calce sau să se afle, unde pot acționa ș.a.m.d. Întreaga structură a mitologiei noastre este una precreștină…

Antoaneta Olteanu