Editura de carte

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 314 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

Ceausescu s-a hotarat sa lase in pace randul ce-i dadea de furca si a impins maldarul de file, parca gata sa se ambaleze intr-un dialog, dar in ultima clipa s-a razgandit. S-a lasat doar pe spatarul scaunului si a intrebat moale, cu plictiseala initiala, acum expusa nestingherit: „Si ce vezi tu rau in faptul ca niste scriitori tineri se adreseaza, printr-o telegrama, secretarului general al partidului? l-a intrebat pe Mizil.N-au scris nici la Europa Libera, nici la americani. Nici chiar la Moscova!”, si si-a intors spre mine sageata unui ochi fals amenintator. Mizil nu s-a lasat, a mai comentat ceva, dar se vedea ca numai de forma, ca sa nu-i dea pe loc satisfactie sefului. Ii stia obiceiul de a taia uneori elanuri provocate de un zel deplasat, prin dusul rece al logicii simple, elementare, una exclusiv de bun simt. „Mai lasati-i, mai, in pace, sa respire si ei, nu-i dadaciti atata! Ei se supara, ei se impaca, asa sunt scriitorii. Vad ca noi, pe aici, mai trebuie sa ne obisnuim cu democratia, ei au deprins-o repede.“

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 440 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

Intr-o dimineata, in timpul promenadei, am fost dus sa vad un han de tip meridional, situat pe mamelonul statiunii. Colombe d’or avea o curte intinsa, cateva mese sub un palc de copaci si multe frunze moarte ravasite de vantul trist al inceputului de toamna. „Hai sa bem o limonada”, a propus cineva si, fara sa raspundem, ne-am apropiat de mesele pustii. „Uite-l pe Yves Montand”, a exclamat acelasi; intorcand capul, l-am vazut pe actor in picioare, conversand cu o doamna asezata pe scaun in fata unei sticle cu vin. Era ca si cand ne-am fi dus la brutarie sa luam paine si ne-am fi trezit la tejghea alaturi de Charles de Gaulle. Dandu-ne seama ca frizam indiscretia, ne-am asezat la intamplare, langa prima masa. Doamna statea cu spatele la noi si cu mana dreapta invartea paharul pe jumatate plin cu vin rosu. Marele sansonetist, vedeta cinematografica de talie internationala, sprijinit in pumn de tablia mesei, putin inclinat ca sa intre mai bine in raza vizuala a partenerei de dialog, vorbea. La un moment dat, ca si cand ar fi auzit un zgomot, au intors amandoi capul spre noi. „E Simone Signoret, a mormait bine informatul, sotia lui.”
Simone Signoret? Tocmai o vazusem in Martha, parca asa se numea ultimul ei film mare, in care facea rolul mamei unui tanar certat cu legea. Acolo era ea insasi hangita. Ma surprinsese schimbarea totala a infatisarii marii artiste, ingrosarea taliei, marirea gabaritului. De la Thérèse Raquin la Martha – un drum ca de la cer la pamant. I-am impartasit aceste ganduri bine informatului (pe buna dreptate, fiindca de cativa ani locuia in Franta, indeplinind nu stiu ce functie la ambasada noastra din Paris) si el mi-a soptit: „S-a ingrasat, s-a buhait. E alcoolica”. „Doamne Dumnezeule!” m-am mirat. Si primul impuls a fost sa intreb: „Si el?” „Nu, el nu”, mi s-a raspuns, si pe de o parte am rasuflat usurat, iar pe de alta m-am intristat si mai mult. Fireste, pentru el era bine, dar pentru ea? Umilinta era mai mare in inegalitate, in solitudinea viciului. Intr-adevar, nu era nici unsprezece dimineata si ea bea acolo, de una singura la masa goala, abia acoperita cu un servet, vin rosu, aspru, barbatesc, de camionagiu.

Autor(i): Dumitru Popescu

Nr. pagini: 356 pagini

Anul apariției: 2021

Editura: Hoffman

Reactivarea la senectute a prieteniilor din pubertate si adolescenta genereaza un inimaginabil flux de energie psihica. In anumite privinte, efectul este egal cu o renastere, respectiv redobandirea dimensiunilor pierdute ale eului si conturarea unora noi, nebanuite. Cel mai important castig mi se pare confirmarea spontana a identitatii personale, intr-o categorica si luminoasa consecventa a evolutiei de la origini pana in cvasifinalul existentei. Spre batranete, poate si mai devreme, tot timpul ne intrebam daca mai suntem aceiasi care am pornit candva la drum, si de care nici nu prea ne mai aducem bine aminte. Ne controlam sinele prin pipaituri orbesti, ca sa ne convingem ca ne-am pastrat integralitatea, asa cum face cu trupul sau amputat un invalid. In buna masura, sentimentul de nesiguranta in viata vine tocmai din aceasta incertitudine a dainuirii complete, din teama ca nu mai suntem cei din startul cursei, pe care i-am iubit; nostalgia ne face sa suferim ca niste rataciti irecuperabili. Degeaba rasfoim albume cu fotografii sau ne descoasem parintii, pana nu mor, cum eram, ce faceam, caci nu ne recunoastem in aceasta documentatie decat partial, fulgurant, ceea ce ne sporeste si mai mult secreta suferinta. Aproape uitam de inceputuri, nevoiti sa ne rememoram fiintele de la linia intrebuintarii publice active, ceea ce ne da sentimentul stanjenitor si amar ca nu avem un inceput, sau ca am fost taiati de la jumatate ramanand doar cu bustul, si ca faptura aceasta fara picioare se sprijina pe un soclu inert. Neputinta evaluarii personalitatii in contiguitate organica si armonioasa cu varsta de aur, atat de voalata, ne submineaza grav, determinandu-ne sa ne banuim de infidelitate fata de nucleul original, chiar de tradare, sa ne suspectam de involutie, in cel mai bun caz de zigzaguri si sinuozitati penibile.