-
Nisipul dintre degete
Autor(i): Alexandru Gusetoaia
Nr. pagini: 240 pagini
Anul apariţiei: 2023
Editura: NEVERLAND
O moarte suspecta, pachete gasite pe o plaja salbatica, urmariri cu barci de viteza, mancare buna si prietenii care tin o viata. Cine spune ca a fi politist la Sulina e plictisitor nu-l cunoaste pe Aurelian Popa, tanarul si energicul inspector indragostit de meseria sa si de Delta, loc pe care a ajuns sa-l numeasca ,,acasa”.
Un erou neobisnuit, retele de trafic ilegal, criminali periculosi, politicieni lipsiti de etica si oameni ai legii corecti – toate acestea au in comun un melanj exploziv, unde actiunea te tine cu sufletul la gura.
Mergeau incet pe canal, minunandu-se de tot ce se intampla in jurul lor. Erau insignifianti pe langa natura care doar ii suporta. Lumina deveni brusc si mai puternica, odata ce soarele de un rosu obscen se ridica din mare complet. Ziua incepuse, glorioasa.[…]
Vantul incepuse sa bata usor, facand zgomot prin frunze. Pe inspector il ajuta acest lucru, deoarece putea sa inainteze mai usor fara sa fie auzit. Cat statuse pe mal, isi facuse planul de actiune. Stia ce avea de facut, astfel incat sa se miste rapid.
-
Starea de Fapt
Autor(i): Gabriel Enache
Nr. pagini: 70 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Gabriel Enache este poet fiindcă nu are încotro. Vreau să zic: c-o fi înscrisă-n astre crucea asta, c-o fi înscrisă-n gene, oricum va fi dusă până-n pânzele albe și e cu atât mai grea cu cât nu o știi. Și ca s-o știi, trebuie s-o scrii. Și ca s-o scrii trebuie s-o-nvii. Or, volumul lui Gabriel Enache este un manual de ieșire calmă din depresie pe calea strategiilor lucide ale supraviețuirii: „fragilitatea vieții era ceva care mă inspira / care mă ducea de fiecare dată cu gândul / la tot ceea ce nu eram / un om viu”.
Doru Mareș
*
O copertă de Nora Blaj.
***
să ții minte toate gesturile
pe care le faci
pe care le duci
sau nu
la capăt.
pare ușor
-
Iubirile regale știute și neștiute
Autor(i): Dan-Silviu Boerescu
Nr. pagini: 216 pagini
Anul apariţiei: 2022
Editura: NEVERLAND
Desi monarhia in sine este considerata o institutie de dreptdivin, membrii dinastiilor – regi, regine, principi si principese – sunt si ei oameni, mai ales cand vine vorba de iubire si, chiar, de suferinte din iubire. Ferdinand, pe cand era principe mostenitor(dar si mult dupa aceea, se pare!), a suspinat zadarnic dupa Elena Vacarescu, iar fiul sau cel mare, Carol al II-lea, a fost impiedicat sa-si continue relatia morganatica avuta cu domnisoara Lambrino (chiar daca aceasta i-a daruit un copil)…
Recunoscand rolul istoric jucat de cele cinci generatii ale Familiei Regale a Romaniei, nu putem sa le negam acestora nici calitatea de oameni ai timpului lor (…nu doar ai eternitatii!), de fiinte investite nu doar cu prerogativele dinastice ci si cu atributele lor pur umane (iubirea, in diferitele sale forme de manifestare, nelipsind deloc dintre ele!), care au creionat si personalitatile puternice ale unor fiinte adesea patimase si chiar contradictorii, pe care nu ne-am propus sa le idealizam in vreun fel. Din amalgamul de trasaturi, uneori destul de greu de armonizat, au reiesit figuri luminoase, fascinante si, in ciuda locurilor comune livresti, absolut surprinzatoare. Va invitam sa le devoalam impreuna in filele (pe care unii le-ar putea considera, pripit, iconoclaste) ale acestui volum-antologie consacrat iubirilor stiute sau mai putin stiute care au marcat in fel si chip un secol si jumatate din istoria Familiei Regale si a Romaniei moderne.
-
Povești tulburatoare de iubire din vechii București
Autor(i): Dan-Silviu Boerescu
Nr. pagini: 272 pagini
Anul apariţiei: 2021
Editura: NEVERLAND
Amoru-i un copil pribeag
Ce-n veci cu legi nu poti sa-l stapanesti.
De nu-ti sunt draga, tu mi-esti drag
Si de-mi esti drag, sa te feresti!
…Suna a romanta dar, in fapt, nu-i deloc asa, chiar daca in vechile carciumi bucurestene cu staif melodia (aria!) intrase in repertoriul multor interprete („dizeuze”, unele dintre ele avand destule in comun cu personajul fictiv originar). Refrenul pentru Habanera din opera Carmen (1875) de Georges Bizet („L’amour est un oiseau rebelle”) debuta in forta cu ditirambicul „L’amour est enfant de Boheme” al protagonistei dar in prima si, apoi, consacrata versiune romaneasca (inclusiv pe scenele oficiale) a devenit „Amoru-i un copil pribeag” – ceea nu e deloc acelasi lucru, insa surprinde fidel caracterul volatil, ratacitor, nestatornic al iubirii in cheie nu neaparat autohtona.
In Vechii Bucuresti, atat de pitoresti la modul arhaic dar si, in acelasi timp, extrem de receptivi la noutate (fie ca aceasta venea pe filiera greco-fanariota, balcanic-osmanlaie, kiseleffian-muscaleasca, bonjurist-frantuzita, teuton-germanica sau cine mai stie de care, dupa cum bateau bezmetic vanturile Istoriei), iubirea/amorul/liubovul isi facea de cap discretionar, de la vladica la opinca, inflacarand imaginatia poetilor (unii dintre ei numarandu-se printre victimele sale predilecte), risipind avutii nemasurate, contrariind, vai, opinia publica si, nu o data, generand consecinte politice teribile.
Intre aceste coperti am vrut sa alatur o parte dintre legendele sentimentale mai mult sau mai putin cunoscute care jaloneaza harta istorico-afectiva a peisajului din aceasta urbe contradictorie si controversata si care, recompuse livresc, inca reusesc sa produca nu putine satisfactii de substituire unui cititor contemporan deloc inhibat de stereotipurile perpetuate de manuale si de discursul propagandistic „oficial”. – Dan-Silviu Boerescu
-
Guvernarea nimănui. Anarhismul în teorie și practică
Autor(i): Ruth Kinna
Nr. pagini: 470 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
„În 1999, activiști din Seattle au sabotat în mod spectaculos întrunirea Organizației Mondiale a Comerțului, dând naștere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justiție globală, o „mișcare a mișcărilor” complexă, anti-capitalistă, descrisă în general ca anarhistă. În același an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, în filmul Lumea e prea mică (The World is Not Enough). Renard, fost ofițer sovietic KGB, brutal chiar și după standardele oponenților lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale îl descriu ca pe un mercenar asasin, în slujba organizațiilor anticapitaliste, înainte ca mișcarea alterglobalizării să intre în atenția presei.
La un anumit nivel, este ușor de făcut diferența între ficțiune și realitate. Renard este produsul scenariștilor și producătorilor de film, pe când sabotajul din Seattle reprezintă istorie documentată. La un alt nivel, însă, aplicarea etichetei de anarhism atât asasinului, cât și mișcării de stradă generează confuzie: ficțiunea pare să surprindă ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea să treacă peste neîncrederea suscitată de povestea glonțului imposibil de înlăturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emoțională indusă de acesta și care stă la baza anarhismului său nu par a avea nevoie de explicații. Dimpotrivă, cruzimea și încăpățânarea sa sprijină o viziune asupra anarhismului adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze analiza mișcărilor activiste. Cu siguranță, anarhismul adepților alterglobalizării nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau răzbunător, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali și clovni pe care l-au atras: mișcarea a fost discreditată ca neechilibrată și insuficient raționalizată. Odată ce protestele de stradă au adus daune proprietăților, cum s-a întâmplat în Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritățile s-au mobilizat împotriva „anarhiștilor” din rândurile protestatarilor. Și înainte, și după aceea, folosirea termenului „anarhism” dădea undă verde acțiunilor agresive ale autorităților, iar mișcarea pentru justiție globală nu a constituit o excepție. Protestatarii care s-au adunat la Genova, în 2001, pentru summitul G8, au fost întâmpinați cu violență de către poliție…” (Ruth Kinna, 2019)
A gândi ca un anarhist
În 1919, sculptorul și tipograful Eric Gill scria publicației Burlington Magazine, pentru a protesta împotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de război. Comisia fusese înființată în mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldaților și pentru declararea ca decedați a celor ale căror morminte nu erau cunoscute. La sfârșitul Primului Război Mondial, trei arhitecți notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker și Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitați pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma să dea coerență planurilor arhitecturale. În raportul său din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echității: „ceea ce se face pentru unul, să se facă pentru toți, și toți, indiferent de gradul militar sau poziția în viața civilă, să aibă tratament egal în ceea ce privește mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor individuale și pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lăsate în seama inițiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfăcătoare” nu puteau fi obținute în lipsa „banilor și a bunului gust”. În cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele să nu fie ridicate, sau să fie de calitate inferioară”. Cimitirele ar fi ajuns să arate precum curțile bisericilor engleze: îngrămădiri „haotice” de monumente, al căror efect ar fi „nedemn și lipsit de inspirație”, iar „simțul camaraderiei și al efortului comun s-ar pierde”.
Cumulând echitatea cu regularizarea, Kenyon recomanda ca pietrele funerare individuale să menționeze numele, gradul, regimentul și data morții. Familiile puteau include o mențiune aleasă dintr-un număr limitat de inscripții standard, dar fără „efuziuni, versuri sentimentale” care ar fi compromis idealul militar menit să dea „impresia unui batalion la paradă” și să sugereze „spiritul disciplinei și ordinii care constituie sufletul armatei” . Una dintre concesiunile majore făcute „variației în uniformitate” era ca emblemele regimentelor să fie încorporate în pietrele funerare.
Gill obiecta împotriva viziunii lui Kenyon, subliniind legătura dintre egalitarianismul corupt al acestuia și procesele de producție de masă pe care integritatea arhitecturală le presupunea. Comisia era îndreptățită să solicite opinia arhitecților, dar nu să le cedeze „conducerea”. „Conceperea monumentelor îi privește pe cei care le ridică”, respectiv, sculptorii și pietrarii. El însuși sculptor, Gill avea un neîndoielnic interes în a-și asigura unele din contractele oferite de Comisie, dar argumentele sale făceau referire la relațiile sociale pe care le-ar fi întărit demersul. Dacă sarcina gravării pietrelor funerare ar fi fost încredințată de Comisie sculptorilor, s-ar fi atins obiectivul echității cerute de Kenyon și redarea „sentimentului națiunii, pentru bogați și săraci deopotrivă”. Protestul său gravita în jurul puterii și al proprietății:
Atitudinea comisiei este ușor de înțeles, cum este și cazul tendinței timpului nostru de a impune ideile câtorva asupra celor mai mulți, mascând cu grijă procesul sub aparența simpatiei democratice și a reformei sociale. Prin urmare, ideea ca jumătate de milion de pietre funerare să fie concepute după ideile câtorva arhitecți (idee demnă de tendința prusacă sau ptolemaică) și nu în acord cu mii de pietrari și 20 milioane de rude nu este surprinzătoare; sub pretextul comemorării „simțului camaraderiei și al efortului comun” și a „spiritului de disciplină și ordine” etc., se urmărea eliminarea tendinței rudelor de a avea un control personal asupra monumentelor .
Gill vedea apelul lui Kenyon la echitate ca nesincer, menit să conducă la înregimentare și conformitate, iar viziunea sa asupra cimitirului ca batalion la paradă, total neinspirată. Pentru exemplificare, Gill nota: „O mulțime adunată în Trafalgar Square este impresionantă; dar dacă este înlocuită cu un număr egal de manechine de croitorie, rezultatul, oricât de arhitectural ar fi, nu ar fi la fel de impresionant” . Pentru a-i onora cu adevărat pe cei căzuți în luptă, Comisia trebuia să se asigure că sunt comemorați ca tați, frați, iubiți și fii, nu ca rotițe ale unei sângeroase mașinării de luptă, mod în care familiile
i-ar fi pierdut pe cei dragi. Gill punea la îndoială implicațiile legale ale propunerii lui Kenyon – corpurile decedaților și pământul în care se aflau constituiau „proprietatea absolută a guvernului” ? Indiferent de situație, el concluziona că soldaților li se ceruse să-și sacrifice viața pentru binele națiunii și acum li se cerea să-și sacrifice și moartea.
Obiecțiile lui Gill au fost ignorate, dar în demersul său exprima un profund și explicit sentiment anarhist, evidențiind direcția, interesele, orizontul și spiritul anarhismului. Direcția era individuală, subliniată de Gill prin dorința ca sculptorii și rudele să fie cei care decid cum să comemoreze decedații. El credea că viața este îmbogățită prin abilitatea indivizilor de a lua propriile decizii și, din contră, sărăcită – atunci când deciziile sunt delegate altor factori, indiferent ce virtuți sau calificări ar poseda aceștia din urmă. Așa cum evidenția în scrisoare, Comisia „nu avea niciun drept să dicteze rudelor ce pot și ce nu pot să graveze pe pietrele funerare” sau cum ar trebui să fie comemorați decedații – avea puterea de a o face, dar „nu avea dreptul… de a înrobi intelectual, moral, estetic sau fizic nici măcar un singur om, în niciun caz un mare număr de oameni” . Conștientizând că judecata individuală implica responsabilitate, Gill accepta faptul că indivizii pot greși, dar același lucru este valabil și pentru guverne, iar consecințele erorilor acestora se dovedeau, de regulă, mult mai mari..
-
Inteligența artificială azi
Autor(i): Ovidiu-Roland Predescu
Nr. pagini: 236 pagini
Anul apariţiei: 2023
Editura: Universul Juridic
Inteligenta artificiala azi – O perspectiva a dreptului, a drepturilor omului, a eticii si nu numai este genul de carte care ne influenteaza, ne modifica perceptiile si ne propune abordari inedite ale temelor fundamentale.
Depasind ingrijorarile lui Albert Einstein, care declara ca „a devenit cumplit de evident ca tehnologia ne-a depasit umanitatea” si sustinand indemnul aceluiasi celebru fizician care concluziona ca „spiritul uman trebuie sa se ridice deasupra tehnologiei”, autorii ne indeamna sa privim spre viitor si sa ne asumam consecintele deciziilor prezente.
Nu stiu daca suntem toti pregatiti pentru aceasta carte, dar, asa cum sustinea si Edward Morgan Forster, este genul de”lucrare care a ajuns putin mai departe pe cararea pe care si noi insine o vom strabate”. – Prof. univ. dr. Bogdan CIUCA, Presedinte al Academiei de Stiinte Juridice din Romania
-
Originile decalajului nostru față de Occident
Autor(i): Dan Velicu
Nr. pagini: 358 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Structurile definitivate în secolul XIX – fie economice, fie sociale – au fost atât de puternice, încât nici politicile anilor 1920, nici revoluția industrială din anii 1960-1970 și nici ultimii 26 de ani nu au reușit să le schimbe în substanța lor.
La 10 ani de la aderarea la Uniunea europeană, România continuă să fie o societate polarizată extrem, care, în pofida unei „creșteri economiceˮ zgomotos clamate, nu reușește să atingă un nivel superior de „dezvoltare economicăˮ.
Asemenea Vechiului regat de la 1914, societatea este fracturată în două lumi complet diferite, care par să nu se întâlnească vreodată, și probabil că nici nu se întâlnesc.
Cel puțin jumătate din populația țării trăiește în continuare într-o economie autarhică, iar cealaltă jumătate se regăsește într-o altă economie, dar o economie extrem de dependentă de piața externă.
Chiar dacă este evident astăzi că dependența poate produce și creștere economică, asistăm la un real paradox al unei economii periferice: pe de o parte, România este pe cale să devină o putere europeană în sfera IT-ului sau chiar a unui sector de cercetare științifică, dacă avem în vedere celebrul laser de la Măgurele și, pe de altă parte, continuă să se mențină în topul negru al sărăciei, al abandonului școlar și analfabetismului, al serviciilor medicale precare, astfel încât s-ar părea că totul s-a schimbat de la 1900 și, în esență, mai nimic.
Să încercăm, dincolo de ideologii sau populisme proeuropene, să proiectăm alte direcții de evoluție economică – compatibile, de altfel, cu mediul Uniunii din care facem parte –, pentru a revigora piața internă, pentru a introduce în circuit o forță de muncă prost sau complet neutilizată în spațiul rural ar fi o concluzie la care conduce, indirect, textul acestei lucrări.
Altfel, riscăm să rămânem blocați decenii în șir în aceleași structuri, care nu pot să reducă decalajele existente, iar labirintul va rămâne în continuare aparent fără ieșire.
-
Istoria Romei. Imperiul sub forma Dominatului – Vol.V
Autor(i): Aurelia Gidro, Romulus Gidro
Nr. pagini: 288 pagini
Anul apariţiei: 2023
Editura: Pro Universitaria
Exista multe lucrari publicate despre istoria Romei, unele purtand semnaturile unor autori prestigiosi, toate marcand in stil propriu nasterea, evolutia, decaderea si disparitia unuia din cele mai importante imperii antice. Numerosii istorici care s-au aplecat de-a lungul veacurilor asupra evolutiei Romei antice ne creeaza sentimentul de solidaritate in demersul de a reliefa atat drumul institutiilor publice, cat si evidenterea realitatii vietii cotidiene a locuitorilor acestui stat. Acesta a evoluat de la stadiul de insignifianta adunatura de colibe subpamantene la pozitia de metropola uriasa pentru acele vremuri. Incercarea noastra isi are izvorul in dorinta de a oferi unui public cititor o lucrare cu caracter general despre istoria Romei, fara a avea pretentii de unicitate intr-un ocean de scrieri ce au o astfel de frumoasa si seducatoare tema.
Consideram ca istoria Romei este mereu actuala, gandirea si intelepciunea anticilor nostri precursori dand nastere unor institutii politico-juridice care sunt viabile si astazi si constituie modele pentru diverse structuri statale si sisteme juridice. Pentru orice om civilizat si minimum cultivat este imposibil sa ignore Roma si pe romanii sai care ne-au lasat mostenire institutii, concepte si un adevarat tezaur de denominatiuni, expresii, dictoane si maxime care circula astazi de parca acestea s-ar fi nascut ieri. Astfel de elemente de cultura si civilizatie au capatat caracter de universalitate si permanenta.
-
Umbrele lui Polifem. Arhetipuri ale transformării în spiritualitatea europeană
Autor(i): Adriana Claudia Cîteia
Nr. pagini: 288 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Aventura cunoașterii de sine implică întoarcerea constantă la mit. În scena interioară, Eroi, Magicieni, Monștri, bătrâne Ursitoare își spun poveștile, cu chipurile îmbujorate de focul blând al rațiunii. Nimeni n-a întâlnit vreodată un satyr; și totuși, toți am primit în dar măștile lui Pan. Nimeni n-a întâlnit vreodată un Ciclop; și totuși… “Nimeni” l-a orbit pe Polifem.
***
(fragment)
„Contractele lui Ulysse”[1], exercițiile „viitorului dominat”[2] sau „autonomiei precedente”[3] sunt încercări de anticipare a metamorfozei identitare, și de corectare a tendințelor de malformare identitară sau de prevenire a consecințelor acesteia prin „cenzurarea sinelui”[4].
Contractele lui Ulysse ca formă de autocontrol și prevenire a unor acțiuni care ar avea consecințe negative în plan moral individual, dar și colectiv au fost inspirate din episodul homeric al întâlnirii dintre eroul de la Troia și Sirene. Făpturi hibride, magice, sirenele îi seduceau pe corăbieri cu melodicitatea cântecelor lor, și îi atrăgeau în largul mării, departe de orice punct de reper. Ulysse și eroii care îl însoțeau pe drumul de întoarcere spre Ithaca s-au legat de catarg pentru a nu ceda irezistibilelor chemări.
Episodul homeric al întâlnirii cu Sirenele poate fi interpretat în sensul importanței autocunoașterii ca modalitate de cenzurare a dorințelor și pasiunilor proprii, cu ajutorul rațiunii (metafora catargului). Autocunoașterea reprezintă, în parabola homerică singura modalitate de anticipare și de evitare, de prevenire a acelor acțiuni subiective cu consecințe negative asupra itinerariului existențial.
Metamorfoza identității, ca și profilaxia acesteia nu exclud trăsăturile persistente ale personalității. Metamorfoza ar putea fi definită ca variațiune pe aceeași structură arhetipală identitară, sau ca alteralizare a identității.
Anticipând metamorfoza identitară, precum și eventualele riscuri de natură nosologică, se poate încerca un control al acesteia printr-un set de măsuri prestabilite, cu caracter individual, numit „Contractele lui Ulyse”. Contractele lui Ulyse au dimensiunea unei dileme etice mai ales în cazul în care pun în pericol autonomia individului, capacitatea sa de a-și exersa libertatea de decizie. În această analiză poate interveni și problema autenticității individuale, cu care contractele lui Ulyse intră în contradicție. Deciziile privitoare la metamorfozele identitare trebuie înțelese ca forme de manifestare a autonomiei individuale și nu ca o sumă de măsuri, impuse din exterior cu scopul de a asigura persistența anumitor trăsături de caracter.
Sunt nebun– în sistemul de referință al lumii, sunt înțelept– în sistemul de referință creștin. Asumarea identității parepidemice este rezultatul lecturii textului biblic, prin urmare, al inserției unor gânduri de împrumut. În experiența individuală, încercarea de a stabili implicarea personală în înțelegerea unui subiect, eșuează. Inserția gândului este o formă de eliberare de sub presiunea deliberării, dar și expresia unui refuz, a unui abandon, a punerii pe seama unui tip de gândire străin, a unui eșec în construirea identității autonome.
-
Revoltă și acceptare. Eseu despre timpurile noastre
Autor(i): Bronisław Wildstein
Nr. pagini: 434 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Conștiința modernă, formată în etosul revoltei prometeice, impune ca omul să se creeze pe sine în mod independent și să-și aleagă țelurile spre care va tinde. Această operațiune nu poate fi realizată în mod consecvent. Ea îi atribuie omului un statut divin pe care el nici nu-l deține și la care nici nu poate ajunge. Străduindu-ne să realizăm reprezentarea prometeică a autocreației, ne situăm sub impactul miturilor ideologice și ale anturajului. Încercând să ne rupem de fundamentele civilizației care ne definesc identitatea, construim identități cât se poate de arbitrare și efemere.
(…) Existăm într-o ordine creată de generații întregi, față de care individul în sine nu poate adăuga mare lucru. Această ordine culturală rezultă dintr-o ordine metafizică ce depășește înțelegerea omenească. Sentimentul acestei ordini ne este comun – adesea o negăm verbal, dar acțiunile noastre ne contrazic. Fundamentul ei este religia.
Bronisław Wildstein
-
Linia Roșie. Diplomația, strategia și războaiele de mâine
Autor(i): David A. Andelman
Nr. pagini: 464 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
„Volumul lui David A. Andelman este o excelentă introducere în toată dezbaterea geopolitică a lumii de azi. Din Coreea până în Irak și din Iran până în Africa, trecând desigur prin Europa (inclusiv Ucraina…), acest volum vă va oferi o imagine credibilă despre viitorul proxim – prin prisma unui prezent mereu în discuție.” – dr. Adrian Cioroianu
„În noua sa carte esențială, O linie roșie în nisip, David Andelman prezintă cu pricepere o multitudine de exemple din istoria diplomatică și militară. Andelman ne avertizează urgent asupra nucleelor viitoarelor conflicte, precum și a oportunităților de a face pace.” – Richard Galant, editor șef, CNN Opinion
„Gardurile bune fac vecinii buni? O intervenție costă mai multe vieți decât salvează? Înainte de a decide cum să abordăm Coreea de Nord, Rusia, Iranul și alte puncte fierbinți, următorul președinte trebuie să citească această carte.” – dr. Parag Khanna, director general al FutureMap din Singapore și autorul Connectography și The Future is Asian
„O linie roșie în nisip sondează o dinamică care a devenit aproape omniprezentă în afacerile globale – linii roșii care nu trebuie trecute (dar care adesea sunt) traversate pentru a oferi un cadru convingător pentru înțelegerea războiului și a păcii în secolul al XXI-lea.” – Lincoln A. Mitchell, Arnold A. Saltzman Institute of War and Peace Studies, Universitatea Columbia
„Examinarea istoriei statelor care utilizează amenințarea represaliilor pentru a-și controla vecinii este esențială pentru construirea unei lumi mai incluzive și pașnice. Este o puternică mărturie” – Laetitia Garriott de Cayeux, CEO la Global Space Ventures și membru al Proiectului de Securitate Națională Truman
„O lucrare fantastică și revelatoare, vitală pentru înțelegerea liniilor roșii din trecut și prezent care au modelat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Oferă lecții care pot ajuta lumea să devină mai sigură și mai pașnică.” – dr. Sulaiman Al Hattlan, CEO al Hattlan Media, fost redactor-șef al „Forbes Arabia”, membru al Fundației Nieman
„David Andelman a reușit să realizeze cu măiestrie cel mai dificil exercițiu intelectual posibil: să înțeleagă unde se află punctul de echilibru dintre război și pace. Scrierea lui, fără îndoială, este un reper esențial pentru toți cei care analizează sau influențează afacerile internaționale.” – Patrick Wajsman, redactor-șef și editor al „Politique Internationale”.
-
Femina. Femei în culisele istoriei. O altă perspectivă asupra Evului Mediu
Autor(i): Nina Ramirez
Nr. pagini: 304 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
De-a lungul istoriei femei extraordinare au deținut poziții de putere. Dar, în afară de câteva, de ce nu am auzit despre ele? Secolele medievale sunt văzute ca un timp însetat de sânge al vikingilor, sfinților și regilor: o societate patriarhală care oprima și excludea femeile. Dar dacă vom căuta adevărul mai în profunzime, dacă valorificăm dovezi din toate disciplinele, vom constata că Evul Mediu „întunecat” nu a fost deloc așa. Istoricul BBC Janina Ramirez a scos la iveală nenumărate nume ale unor femei influente, închise în registre istorice, având cuvântul FEMINA notat alături. Paznicii trecutului au poruncit ca lucrările de artă să fie distruse, cărțile să fie arse și noi versiuni ale miturilor, legendelor și documentelor istorice să fie scrise, fapt care a manipulat perspectiva noastră asupra istoriei. Țesând o imagine vie și evocatoare a vieților femeilor care au influențat societatea în care au trăit, descoperim nu numai motivul pentru care aceste persoane remarcabile au fost eliminate din memoria colectivă, dar și că multe alte concepții greșite stau la baza istoriei așa cum o cunoaștem astăzi.
*
Nina Ramirez este istoric cultural, prezentator TV, autoare și cercetătoare a Universității Oxford, pasiunea sa fiind aceea de a transmite idei despre trecut. Nina a studiat literatura engleză la Oxford, urmând la Centrul de Studii Medievale din York cursuri de masterat și doctorat în arta, literatura și cultura Angliei anglo-saxone.