Editura de carte

Voi incerca sa scriu piesa de teatru la care ma gandesc de catava vreme. Am vazut primul act uluitor de precis (pana la replica de Precis), asta-seara, in timpul spectacolului de la „Regina Maria”. Cu amintirile mele din vila Wagner, cu oarecari teme reluate din Renée, Marthe, Odette, as putea face un lucru gingas. Voi incerca – si, daca n-as fi obosit, daca n-as avea atatea lucruri de facut maine, cred ca as incepe chiar acum, desi e trecut de 1 noaptea, primul act.

„Ce conceptie e aceasta? Nu te supara, consider a apartine unui om primitiv, cu o educatie precara. De altfel, nu e intamplator. Tu vii dintr-un mediu cu o conduita nefiltrata prin coduri sociale. Cand ne-am casatorit, anumiti oameni m-au avertizat ca fac o mezalianta, si ca va fi foarte greu de contopit doua filosofii si culturi atat de diferite. Eu am crezut ca prin studii ai facut saltul necesar, dar se vede ca m-am inselat. In lumea mea natala, aia disparuta, ingropata de voi, sau, ma rog, de oameni ca tine, familia era sacra. Micile abateri, inerente vietii – in functie de temperament – nu erau trambitate si nu degenerau in rupturi. Noi ne respectam unii pe altii si, chiar daca sufeream, nu ne dadeam in stamba.
— Fiindca veni vorba de „voi” si de „noi”, despartiti de tine prin garduri seculare, nu ti se pare ca „voi” cultivati ipocrizia ca pe o valoare umana elevata?”

La 1 martie 1944, are loc premiera piesei „Steaua fara nume”. Autorul, Mihail Sebastian, se ascunde sub alt nume. Agentii Sigurantei sunt in sala Alhambra (azi Comedia), arhiplina de altfel. Nu fost un succes, a fost un triumf! a scris presa.
Intr-un oras de provincie de pe Valea Prahovei, o necunoscuta este coborata din tren in gara pentru ca nu are bilet. Aceasta vine de la cazinou si are asupra ei doar fisele castigate. Profesorul Miroiu, care se afla in gara in asteptarea unei carti foarte scumpe de la Bucuresti, se ofera sa o gazduiasca peste noapte, perioada in care intre cei doi apare o relatie afectiva. Miroiu a gasit o stea necunoscuta pe bolta cereasca si nu stie ce nume sa ii dea, cand afla ca pe necunoscuta o cheama Mona o numeste astfel. Dimineata apare Grig, cel cu care Mona are o relatie de 3 ani. Cum acesta este bogat, Mona se reintoarce in cele din urma in lumea lui, parasindu-l pe astronomul visator.

Este limpede ca Mihail Sebastian, care in critica literara jura pe formula Proust, schimba datele conflictului si stilul in piesele de teatru pe care le scrie.

Este preocupat, aici, nu de dramele intelectuale ale omului modern, ci de sensibilitatea si dramele lui sentimentale, cultivand reveria, evaziunea, poezia naturii, pe scurt lirismul.

Printr-o infuzie de sensibilitate si poezie, el incearca sa reabiliteze melodrama si chiar farsa caragialiana. O experienta in buna parte reusita.

EUGEN SIMION

In piesa de teatru Insula, a lui Mihail Sebastian, ramasa neterminata, asistam la un soi de joc intre aparenta si esenta, un joc oferit de personajele principale, Manuel, Bob si Nadia, care nu sunt altceva decat trei fete ale creatorului. Ajunsi intr-o situatie limita, cei trei eroi sunt foarte saraci, fara hrana, fara bani pentru chirie, fara posibilitatea de a munci, sunt priviti cu suspiciune, se crede ca toate acele lucruri pe care le-au vandut ar fi furate sau ca nu sunt cei ce pretind a fi in actele ce le poseda. In aceasta drama, fiecare dintre ei, vine sa implineasca, prin existenta sa, un gand al lui Mihail Sebastian: Ce greu e sa comunici cu oamenii, circula tot felul de imagini si de idei despre tine insuti. Nu stii de unde vin, cum au luat nastere, pe ce se sprijina. Nici macar nu le cunosti si intre timp, viata ta adevarata e ca o insula.

Premiera piesei Insula a avut loc la Teatrul Municipal, in 17 septembrie 1947. Directorul de scena, Mircea Septilici, a incredintat rolul dactilografei actritei Sara Manu, al directorului agentiei de voiaj actorului Mircea Balaban, rolul proprietaresei a fost jucat de actrita Nela Mircescu, al agentului de politie a fost interpretat de R. Anghelescu, rolul batranului de Nae Stefanescu si cel al tanarului lucrator a fost incredintat actorului Puiu Hulubei. Personajul Lopez, absent in cele doua acte ale piesei scrise de Mihail Sebastian, apare in continuarea realitata de Mircea Septilici, si rolul ii este incredintat lui N. Sireteanu.

 Daca spatiul unei cronici ar permite, as putea cita nenumarate scene si observatii de o remarcabila acuitate. Dar nu numai atat. Protagonistii nu sunt niste activisti sau politicieni obisnuiti, ei sunt oameni ce se definesc printr-o conceptie despre univers. Asadar, sunt intelectuali. Traiesc in idei ca altii in afectivitate. Roman al omului politic ca intelectual: iata noutatea Pumnului si palmei. Cazul invers, al intelectualului ca om politic, e mai frecvent, de la Camil Petrescu la Nicolae Breban. Insa eroii lui Dumitru Popescu sunt in primul rand activisti, politicieni. Autorul ii surprinde „dinauntrul” lumii si gandirii lor. Le dezvaluie felul de a concepe lumea. In masura in care Manole Suru isi gandeste practica sociala si o raporteaza continuu la o teorie, el nu este mai putin intelectual decat Cernea. Problematica omului politic isi descopera in Pumnul si palma intelectualitatea interna, specifica, asa cum, altadata in romanul nostru, problematica intelectualului descoperise politica.

 Se vede ca romancierul, desi dintr-o generatie mai tanara decat eroii sai principali, a trait momente similare, a fost martorul unor cazuri de constiinta analoage. A simtit si a gandit ca si Manole si Vladimir, a patimit pe aceeasi linie a constiintei, ca factor regulator al vietii intime si al vietii in noua societate. Din acest punct de perspectiva, al cazurilor de constiinta si al confruntarilor inevitabile, nu totdeauna rezolvate in acea vreme cum se cuvenea; romanul lui Dumitru Popescu se inscrie printre principalele lucrari ale epicii noastre in care politicul apare sub prisma luciditatii necrutatoare si a formularilor neechivoce.
Povestitorul stapaneste un stil dens, de o mare forta analitica si descriptiva, cu momente de dramatice dialoguri, fie ca pune in scena viata de scoala sau de partid, fie ca ne introduce in sanul unor familii sau ne desfasoara istorii captivante de dragoste, ca acelea dintre Vladimir si Gigi Calafeteanu si dintre Manole Suru si Delia Brudaru. As observa chiar ca putini sunt romancierii nostri cu un talent portretistic ca acela al lui Dumitru Popescu, care ne-a dat nu numai figurile atat de expresive ale celor doi protagonisti, dar si pe acelea, pline de seductie, ale iubitelor lor, de intensa feminitate.

„Devenise un cascador plonjand de pe varfuri alpine direct in prapastia inspumata a oceanului, tragatorul singuratic aparut din neant ca sa starpeasca o fojgaiala patibulara. Isi indeplinise misiunea de garda de corp infailibila a unui important politician, pe care se hotarase sa-l salveze cu orice pret, afirmandu-se ca exterminator al raului politic. Ii vedea obrazul taiat in piatra, privirile acrilice, scarba de pe buze si din cuvinte, si ii auzea vocea harjaita precum o roata grea pe pietris. Un singur lucru ii ramanea neclar: ce spunea acest om spunea din suflet? Atitudinea lui atat de temerara era sincera, exprima o convingere intima profunda? Sau nu fusese nici aceasta decat tot o actiune comandata, o treaba de mercenar, un mod de viata periculos, un jemanfisism cinic fata de propria imagine si propria soarta? Juca o carte mare sau pur si simplu miza pe intimidare, in cea mai sfidatoare cacealma la care se putea preta cineva?”

Impresionantul talent evocativ al Dlui Dumitru Popescu se concretizeaza in miniportrete in rafala sau in cascada, constituind o lume provinciala bine infipta in habitudini inertiale si in rutina unei prosperitati care afecteaza normalitatea, desi in fundal, se simte prezenta nelinistitoare a starii care, deocamdata, e reperabil departe, in stepele Rusiei.
O umanitate fascinanta prin diversitatea tipologica etalata pe un spatiu atat de restrans populeaza micul targ de la Marele fluviu. Linu, copilul crescut intre femei si agresat de masaculinitatea violenta a provinciei ruralizate, intra in viata cu deformari si prejudecati care ii vor marca personalitatea, in sensul eliberarii de complexe in declansarea unei ascensiuni de neoprit.
Panoramarea metodica, de medii si persoane, cu o lentoare poate obositoare, tine de proiectul romanesc de tip clasic, sa spunem balzacian (unele tablouri, votive „affresco” mi-au amintit de romanele lui G. Calinescu)…

„Druga facu un pas inainte, intrand inauntrul semicercului, lasandu-l pe George in spate, si vorbi moale, cu o scarba ostentativa: „Stiu ce pagube ati adus firmei. Gineri-meu crede ca din nestiinta. Ca ati gresit. Eu stiu ca m-ati furat. Eu nu sunt profesor universitar, sunt om de afaceri. Pe mine nu ma duceti. Lica! si il chema cu degetul aratator indoit spre sine pe subtirel, pentru prima data cu o toala peste geaca lui de vinilin. Din ce bani ti-ai facut casa noua? Ti-a dat socru-tau, care nu mananca decat mamaliga cu varza? Sau tac-tu, din pensia lui de ceapist? Ai gasit o comoara? Ce credeai tu, ca am orbit si am asurzit? Am cerut politiei sa cerceteze cui ai vandut untul stors din laptele meu. Ala de a trebuit sa-mi arunci cascavalul la porci. Sa-mi dai inapoi pana la ultimul sfant. De azi nu mai ai ce sa cauti la ferma si la casarie. Druga isi tinea mainile in buzunarele canadienei si-si plimba ochii bolovanosi peste oameni cu o lentoare grea, nemiloasa, de gade care a inceput executia. In pauza lunga, respiratiile oamenilor nu se mai auzira, doar fasaitul lapovitei lovind fetele nerase.”

 „Apoi, luandu-i in vizor pe amandoi oaspetii: Totusi, domnii mei, traim un proces ireversibil de elevare a politicii. Urmariti-l la americani… E determinat de filosofie si sociologie. Politicianul a devenit politolog… adica om de stiinta. Va pot face o lista de proeminenti demnitari ai Casei Albe, recrutati dintre eminenti profesori universitari. Intre campusuri si Congres e un drum scurt, strabatut continuu in ambele sensuri.” „Vedeti politica, sau ma insel, il sonda George, ca apostolat?” Printul isi facu bastonul sa danseze gratios, pe loc, ca pentru a caligrafia baletul propriului spirit. Cu luciditate calma, simula ca-l dojeneste pe George. „Voiti sa ma incuiati. Daca voi spune da, veti rade de mine, si cu indreptatire. Daca voi spune nu, veti gasi o contradictie de neiertat in rationamentele mele! De aceea va voi spune: si da, si nu! Exista destui idealisti care sa ma confirme. Si destui practicisti care sa ma infirme.” „Idealistii aceia… il ruga George. Ne-ati putea ajuta sa-i reperam pe aici, pe la noi?” Bazileu se destinse si rase cu o sinceritate moale, incantata, dar si ea teatrala, cum aprecie George. „Domnul meu, eu nu caracterizez realul imediat. Nu sunt un filosof al concretului, mai ales in politica. Decelez tendintele. De aceea, mi se pare inevitabil sa ne intoarcem la experienta antichitatii.”