-
Povești tulburatoare de iubire din vechii București
Autor(i): Dan-Silviu Boerescu
Nr. pagini: 272 pagini
Anul apariţiei: 2021
Editura: NEVERLAND
Amoru-i un copil pribeag
Ce-n veci cu legi nu poti sa-l stapanesti.
De nu-ti sunt draga, tu mi-esti drag
Si de-mi esti drag, sa te feresti!
…Suna a romanta dar, in fapt, nu-i deloc asa, chiar daca in vechile carciumi bucurestene cu staif melodia (aria!) intrase in repertoriul multor interprete („dizeuze”, unele dintre ele avand destule in comun cu personajul fictiv originar). Refrenul pentru Habanera din opera Carmen (1875) de Georges Bizet („L’amour est un oiseau rebelle”) debuta in forta cu ditirambicul „L’amour est enfant de Boheme” al protagonistei dar in prima si, apoi, consacrata versiune romaneasca (inclusiv pe scenele oficiale) a devenit „Amoru-i un copil pribeag” – ceea nu e deloc acelasi lucru, insa surprinde fidel caracterul volatil, ratacitor, nestatornic al iubirii in cheie nu neaparat autohtona.
In Vechii Bucuresti, atat de pitoresti la modul arhaic dar si, in acelasi timp, extrem de receptivi la noutate (fie ca aceasta venea pe filiera greco-fanariota, balcanic-osmanlaie, kiseleffian-muscaleasca, bonjurist-frantuzita, teuton-germanica sau cine mai stie de care, dupa cum bateau bezmetic vanturile Istoriei), iubirea/amorul/liubovul isi facea de cap discretionar, de la vladica la opinca, inflacarand imaginatia poetilor (unii dintre ei numarandu-se printre victimele sale predilecte), risipind avutii nemasurate, contrariind, vai, opinia publica si, nu o data, generand consecinte politice teribile.
Intre aceste coperti am vrut sa alatur o parte dintre legendele sentimentale mai mult sau mai putin cunoscute care jaloneaza harta istorico-afectiva a peisajului din aceasta urbe contradictorie si controversata si care, recompuse livresc, inca reusesc sa produca nu putine satisfactii de substituire unui cititor contemporan deloc inhibat de stereotipurile perpetuate de manuale si de discursul propagandistic „oficial”. – Dan-Silviu Boerescu
-
Guvernarea nimănui. Anarhismul în teorie și practică
Autor(i): Ruth Kinna
Nr. pagini: 470 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
„În 1999, activiști din Seattle au sabotat în mod spectaculos întrunirea Organizației Mondiale a Comerțului, dând naștere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justiție globală, o „mișcare a mișcărilor” complexă, anti-capitalistă, descrisă în general ca anarhistă. În același an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, în filmul Lumea e prea mică (The World is Not Enough). Renard, fost ofițer sovietic KGB, brutal chiar și după standardele oponenților lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale îl descriu ca pe un mercenar asasin, în slujba organizațiilor anticapitaliste, înainte ca mișcarea alterglobalizării să intre în atenția presei.
La un anumit nivel, este ușor de făcut diferența între ficțiune și realitate. Renard este produsul scenariștilor și producătorilor de film, pe când sabotajul din Seattle reprezintă istorie documentată. La un alt nivel, însă, aplicarea etichetei de anarhism atât asasinului, cât și mișcării de stradă generează confuzie: ficțiunea pare să surprindă ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea să treacă peste neîncrederea suscitată de povestea glonțului imposibil de înlăturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emoțională indusă de acesta și care stă la baza anarhismului său nu par a avea nevoie de explicații. Dimpotrivă, cruzimea și încăpățânarea sa sprijină o viziune asupra anarhismului adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze analiza mișcărilor activiste. Cu siguranță, anarhismul adepților alterglobalizării nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau răzbunător, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali și clovni pe care l-au atras: mișcarea a fost discreditată ca neechilibrată și insuficient raționalizată. Odată ce protestele de stradă au adus daune proprietăților, cum s-a întâmplat în Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritățile s-au mobilizat împotriva „anarhiștilor” din rândurile protestatarilor. Și înainte, și după aceea, folosirea termenului „anarhism” dădea undă verde acțiunilor agresive ale autorităților, iar mișcarea pentru justiție globală nu a constituit o excepție. Protestatarii care s-au adunat la Genova, în 2001, pentru summitul G8, au fost întâmpinați cu violență de către poliție…” (Ruth Kinna, 2019)
A gândi ca un anarhist
În 1919, sculptorul și tipograful Eric Gill scria publicației Burlington Magazine, pentru a protesta împotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de război. Comisia fusese înființată în mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldaților și pentru declararea ca decedați a celor ale căror morminte nu erau cunoscute. La sfârșitul Primului Război Mondial, trei arhitecți notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker și Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitați pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma să dea coerență planurilor arhitecturale. În raportul său din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echității: „ceea ce se face pentru unul, să se facă pentru toți, și toți, indiferent de gradul militar sau poziția în viața civilă, să aibă tratament egal în ceea ce privește mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor individuale și pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lăsate în seama inițiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfăcătoare” nu puteau fi obținute în lipsa „banilor și a bunului gust”. În cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele să nu fie ridicate, sau să fie de calitate inferioară”. Cimitirele ar fi ajuns să arate precum curțile bisericilor engleze: îngrămădiri „haotice” de monumente, al căror efect ar fi „nedemn și lipsit de inspirație”, iar „simțul camaraderiei și al efortului comun s-ar pierde”.
Cumulând echitatea cu regularizarea, Kenyon recomanda ca pietrele funerare individuale să menționeze numele, gradul, regimentul și data morții. Familiile puteau include o mențiune aleasă dintr-un număr limitat de inscripții standard, dar fără „efuziuni, versuri sentimentale” care ar fi compromis idealul militar menit să dea „impresia unui batalion la paradă” și să sugereze „spiritul disciplinei și ordinii care constituie sufletul armatei” . Una dintre concesiunile majore făcute „variației în uniformitate” era ca emblemele regimentelor să fie încorporate în pietrele funerare.
Gill obiecta împotriva viziunii lui Kenyon, subliniind legătura dintre egalitarianismul corupt al acestuia și procesele de producție de masă pe care integritatea arhitecturală le presupunea. Comisia era îndreptățită să solicite opinia arhitecților, dar nu să le cedeze „conducerea”. „Conceperea monumentelor îi privește pe cei care le ridică”, respectiv, sculptorii și pietrarii. El însuși sculptor, Gill avea un neîndoielnic interes în a-și asigura unele din contractele oferite de Comisie, dar argumentele sale făceau referire la relațiile sociale pe care le-ar fi întărit demersul. Dacă sarcina gravării pietrelor funerare ar fi fost încredințată de Comisie sculptorilor, s-ar fi atins obiectivul echității cerute de Kenyon și redarea „sentimentului națiunii, pentru bogați și săraci deopotrivă”. Protestul său gravita în jurul puterii și al proprietății:
Atitudinea comisiei este ușor de înțeles, cum este și cazul tendinței timpului nostru de a impune ideile câtorva asupra celor mai mulți, mascând cu grijă procesul sub aparența simpatiei democratice și a reformei sociale. Prin urmare, ideea ca jumătate de milion de pietre funerare să fie concepute după ideile câtorva arhitecți (idee demnă de tendința prusacă sau ptolemaică) și nu în acord cu mii de pietrari și 20 milioane de rude nu este surprinzătoare; sub pretextul comemorării „simțului camaraderiei și al efortului comun” și a „spiritului de disciplină și ordine” etc., se urmărea eliminarea tendinței rudelor de a avea un control personal asupra monumentelor .
Gill vedea apelul lui Kenyon la echitate ca nesincer, menit să conducă la înregimentare și conformitate, iar viziunea sa asupra cimitirului ca batalion la paradă, total neinspirată. Pentru exemplificare, Gill nota: „O mulțime adunată în Trafalgar Square este impresionantă; dar dacă este înlocuită cu un număr egal de manechine de croitorie, rezultatul, oricât de arhitectural ar fi, nu ar fi la fel de impresionant” . Pentru a-i onora cu adevărat pe cei căzuți în luptă, Comisia trebuia să se asigure că sunt comemorați ca tați, frați, iubiți și fii, nu ca rotițe ale unei sângeroase mașinării de luptă, mod în care familiile
i-ar fi pierdut pe cei dragi. Gill punea la îndoială implicațiile legale ale propunerii lui Kenyon – corpurile decedaților și pământul în care se aflau constituiau „proprietatea absolută a guvernului” ? Indiferent de situație, el concluziona că soldaților li se ceruse să-și sacrifice viața pentru binele națiunii și acum li se cerea să-și sacrifice și moartea.
Obiecțiile lui Gill au fost ignorate, dar în demersul său exprima un profund și explicit sentiment anarhist, evidențiind direcția, interesele, orizontul și spiritul anarhismului. Direcția era individuală, subliniată de Gill prin dorința ca sculptorii și rudele să fie cei care decid cum să comemoreze decedații. El credea că viața este îmbogățită prin abilitatea indivizilor de a lua propriile decizii și, din contră, sărăcită – atunci când deciziile sunt delegate altor factori, indiferent ce virtuți sau calificări ar poseda aceștia din urmă. Așa cum evidenția în scrisoare, Comisia „nu avea niciun drept să dicteze rudelor ce pot și ce nu pot să graveze pe pietrele funerare” sau cum ar trebui să fie comemorați decedații – avea puterea de a o face, dar „nu avea dreptul… de a înrobi intelectual, moral, estetic sau fizic nici măcar un singur om, în niciun caz un mare număr de oameni” . Conștientizând că judecata individuală implica responsabilitate, Gill accepta faptul că indivizii pot greși, dar același lucru este valabil și pentru guverne, iar consecințele erorilor acestora se dovedeau, de regulă, mult mai mari..
-
Frăția Spionilor
Autor(i): Gabriel I. Nastase , Bogdan A. Papadie
Nr. pagini: 256 pagini
Anul apariţiei: 2023
Editura: NEVERLAND
Profit, societate de consum, indatorare, noi forme de sclavie, dependenta de elite inculte (singura cultura a acestor elite ale umbrei fiind cea a banului), om-consumator, om-dator, om-dependent, om-de-nimic…
Care este rolul serviciilor secrete in toata aceasta nebunie a luptei pentru putere si dominatie planetara? Abia acum au intrat serviciile secrete in acest vortex, sau sunt implicate de cand exista oameni, interese si putere?
Raspunsul autorilor este acela ca exista, de cand lumea si pamantul, un razboi continuu fara de care n-ar exista nici gandul, nici securitatea, nici lumea si nici viata. Acest razboi se numeste cunoastere, care inseamna informatie asimilata, adica nedeterminare inlaturata. Iar serviciile de informatii sunt senzorii, ochii, urechile, analizatorii si sintetizatorii informatiei, care este esenta fiintei umane, a societatii, a securitatii si a vietii.
Cartea de fata schiteaza istoria spionajului mondial si regruparea fortelor implicate de-a lungul veacurilor in confruntarile secrete. Se doreste a fi o introducere in lumea discreta a spionajului, necesara pentru a intelege mai bine faptele si deciziile eroilor implicati in decizii care influenteaza viata tuturor oamenilor
-
Expansiunea maghiară în Transilvania
Autor(i): Alexandru Madgearu
Nr. pagini: 371 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Expansiunea ungurilor spre teritoriile vecine bogate în resurse era inevitabilă. Ea a început chiar din momentul creştinării, care a coincis cu încoronarea regelui Ştefan I, după ce se atinsese deja limita naturală a Munţilor Apuseni (prin supunerea voievodatului din Bihor), şi după ce încetase dominaţia bulgară la nord de Dunăre. Regiunea bogată în sare şi nu numai situată „dincolo de pădure” trebuia şi putea fi cucerită de tânărul stat creştin condus de Ştefan I. Aproape concomitent au fost lichidate cele două centre de putere rivale, din zona Clujului şi de pe cursul inferior al Mureşului, iar astfel era deschisă calea spre a doua limită naturală, cea a Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Acest proces de expansiune s-a desfăşurat treptat, el durând circa un secol şi jumătate.
Alexandru Madgearu
-
Originile decalajului nostru față de Occident
Autor(i): Dan Velicu
Nr. pagini: 358 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Structurile definitivate în secolul XIX – fie economice, fie sociale – au fost atât de puternice, încât nici politicile anilor 1920, nici revoluția industrială din anii 1960-1970 și nici ultimii 26 de ani nu au reușit să le schimbe în substanța lor.
La 10 ani de la aderarea la Uniunea europeană, România continuă să fie o societate polarizată extrem, care, în pofida unei „creșteri economiceˮ zgomotos clamate, nu reușește să atingă un nivel superior de „dezvoltare economicăˮ.
Asemenea Vechiului regat de la 1914, societatea este fracturată în două lumi complet diferite, care par să nu se întâlnească vreodată, și probabil că nici nu se întâlnesc.
Cel puțin jumătate din populația țării trăiește în continuare într-o economie autarhică, iar cealaltă jumătate se regăsește într-o altă economie, dar o economie extrem de dependentă de piața externă.
Chiar dacă este evident astăzi că dependența poate produce și creștere economică, asistăm la un real paradox al unei economii periferice: pe de o parte, România este pe cale să devină o putere europeană în sfera IT-ului sau chiar a unui sector de cercetare științifică, dacă avem în vedere celebrul laser de la Măgurele și, pe de altă parte, continuă să se mențină în topul negru al sărăciei, al abandonului școlar și analfabetismului, al serviciilor medicale precare, astfel încât s-ar părea că totul s-a schimbat de la 1900 și, în esență, mai nimic.
Să încercăm, dincolo de ideologii sau populisme proeuropene, să proiectăm alte direcții de evoluție economică – compatibile, de altfel, cu mediul Uniunii din care facem parte –, pentru a revigora piața internă, pentru a introduce în circuit o forță de muncă prost sau complet neutilizată în spațiul rural ar fi o concluzie la care conduce, indirect, textul acestei lucrări.
Altfel, riscăm să rămânem blocați decenii în șir în aceleași structuri, care nu pot să reducă decalajele existente, iar labirintul va rămâne în continuare aparent fără ieșire.
-
Istoria Romei. Imperiul sub forma Dominatului – Vol.V
Autor(i): Aurelia Gidro, Romulus Gidro
Nr. pagini: 288 pagini
Anul apariţiei: 2023
Editura: Pro Universitaria
Exista multe lucrari publicate despre istoria Romei, unele purtand semnaturile unor autori prestigiosi, toate marcand in stil propriu nasterea, evolutia, decaderea si disparitia unuia din cele mai importante imperii antice. Numerosii istorici care s-au aplecat de-a lungul veacurilor asupra evolutiei Romei antice ne creeaza sentimentul de solidaritate in demersul de a reliefa atat drumul institutiilor publice, cat si evidenterea realitatii vietii cotidiene a locuitorilor acestui stat. Acesta a evoluat de la stadiul de insignifianta adunatura de colibe subpamantene la pozitia de metropola uriasa pentru acele vremuri. Incercarea noastra isi are izvorul in dorinta de a oferi unui public cititor o lucrare cu caracter general despre istoria Romei, fara a avea pretentii de unicitate intr-un ocean de scrieri ce au o astfel de frumoasa si seducatoare tema.
Consideram ca istoria Romei este mereu actuala, gandirea si intelepciunea anticilor nostri precursori dand nastere unor institutii politico-juridice care sunt viabile si astazi si constituie modele pentru diverse structuri statale si sisteme juridice. Pentru orice om civilizat si minimum cultivat este imposibil sa ignore Roma si pe romanii sai care ne-au lasat mostenire institutii, concepte si un adevarat tezaur de denominatiuni, expresii, dictoane si maxime care circula astazi de parca acestea s-ar fi nascut ieri. Astfel de elemente de cultura si civilizatie au capatat caracter de universalitate si permanenta.
-
Sfârșitul Capitalismului
Autor(i): Ulrike Herrmann
Nr. pagini: 340 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Capitalismul a fost un pas înainte, dar are din păcate o slăbiciune fundamentală: acesta nu generează doar creștere, ci are și nevoie de creștere pentru a fi stabil. În lipsa unei expansiuni constante, capitalismul se prăbușește. Totuși, într-o lume finită, nu se poate crește la nesfârșit. La ora actuală țările industrializate se comportă, ca și cum ar putea consuma resursele mai multor planete. Dar, din câte știm există doar un singur Pământ. Deocamdată, guvernele mizează pe faptul că pot împăca cumva economia și protejarea climei. Cuvintele cheie folosite sunt „Noul Pact Verde” sau „decuplarea” creșterii și a energiei. Marea speranță stă în convertirea întregii economii la energie verde – fie că vorbim de transport, industrie sau agent termic.
….
Cine dorește să înțeleagă sfârșitul capitalismului, trebuie să cunoască istoria acestuia. Așadar, această carte descrie mai întâi cum a luat naștere și cum funcționează sistemul economic actual. Astfel se relevă faptul că sfârșitul este inevitabil. Capitalismul este fascinant, dar nu are un viitor. Următoarea epocă va fi o „economie a supraviețuirii”.
Ulrike Herrmann
-
Umbrele lui Polifem. Arhetipuri ale transformării în spiritualitatea europeană
Autor(i): Adriana Claudia Cîteia
Nr. pagini: 288 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Aventura cunoașterii de sine implică întoarcerea constantă la mit. În scena interioară, Eroi, Magicieni, Monștri, bătrâne Ursitoare își spun poveștile, cu chipurile îmbujorate de focul blând al rațiunii. Nimeni n-a întâlnit vreodată un satyr; și totuși, toți am primit în dar măștile lui Pan. Nimeni n-a întâlnit vreodată un Ciclop; și totuși… “Nimeni” l-a orbit pe Polifem.
***
(fragment)
„Contractele lui Ulysse”[1], exercițiile „viitorului dominat”[2] sau „autonomiei precedente”[3] sunt încercări de anticipare a metamorfozei identitare, și de corectare a tendințelor de malformare identitară sau de prevenire a consecințelor acesteia prin „cenzurarea sinelui”[4].
Contractele lui Ulysse ca formă de autocontrol și prevenire a unor acțiuni care ar avea consecințe negative în plan moral individual, dar și colectiv au fost inspirate din episodul homeric al întâlnirii dintre eroul de la Troia și Sirene. Făpturi hibride, magice, sirenele îi seduceau pe corăbieri cu melodicitatea cântecelor lor, și îi atrăgeau în largul mării, departe de orice punct de reper. Ulysse și eroii care îl însoțeau pe drumul de întoarcere spre Ithaca s-au legat de catarg pentru a nu ceda irezistibilelor chemări.
Episodul homeric al întâlnirii cu Sirenele poate fi interpretat în sensul importanței autocunoașterii ca modalitate de cenzurare a dorințelor și pasiunilor proprii, cu ajutorul rațiunii (metafora catargului). Autocunoașterea reprezintă, în parabola homerică singura modalitate de anticipare și de evitare, de prevenire a acelor acțiuni subiective cu consecințe negative asupra itinerariului existențial.
Metamorfoza identității, ca și profilaxia acesteia nu exclud trăsăturile persistente ale personalității. Metamorfoza ar putea fi definită ca variațiune pe aceeași structură arhetipală identitară, sau ca alteralizare a identității.
Anticipând metamorfoza identitară, precum și eventualele riscuri de natură nosologică, se poate încerca un control al acesteia printr-un set de măsuri prestabilite, cu caracter individual, numit „Contractele lui Ulyse”. Contractele lui Ulyse au dimensiunea unei dileme etice mai ales în cazul în care pun în pericol autonomia individului, capacitatea sa de a-și exersa libertatea de decizie. În această analiză poate interveni și problema autenticității individuale, cu care contractele lui Ulyse intră în contradicție. Deciziile privitoare la metamorfozele identitare trebuie înțelese ca forme de manifestare a autonomiei individuale și nu ca o sumă de măsuri, impuse din exterior cu scopul de a asigura persistența anumitor trăsături de caracter.
Sunt nebun– în sistemul de referință al lumii, sunt înțelept– în sistemul de referință creștin. Asumarea identității parepidemice este rezultatul lecturii textului biblic, prin urmare, al inserției unor gânduri de împrumut. În experiența individuală, încercarea de a stabili implicarea personală în înțelegerea unui subiect, eșuează. Inserția gândului este o formă de eliberare de sub presiunea deliberării, dar și expresia unui refuz, a unui abandon, a punerii pe seama unui tip de gândire străin, a unui eșec în construirea identității autonome.
-
Revoltă și acceptare. Eseu despre timpurile noastre
Autor(i): Bronisław Wildstein
Nr. pagini: 434 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Conștiința modernă, formată în etosul revoltei prometeice, impune ca omul să se creeze pe sine în mod independent și să-și aleagă țelurile spre care va tinde. Această operațiune nu poate fi realizată în mod consecvent. Ea îi atribuie omului un statut divin pe care el nici nu-l deține și la care nici nu poate ajunge. Străduindu-ne să realizăm reprezentarea prometeică a autocreației, ne situăm sub impactul miturilor ideologice și ale anturajului. Încercând să ne rupem de fundamentele civilizației care ne definesc identitatea, construim identități cât se poate de arbitrare și efemere.
(…) Existăm într-o ordine creată de generații întregi, față de care individul în sine nu poate adăuga mare lucru. Această ordine culturală rezultă dintr-o ordine metafizică ce depășește înțelegerea omenească. Sentimentul acestei ordini ne este comun – adesea o negăm verbal, dar acțiunile noastre ne contrazic. Fundamentul ei este religia.
Bronisław Wildstein
-
Cascada de Argint. Cum a câștigat America Războiul din Pacific la Midway
Autor(i): Brendan Simms, Steven McGregor
Nr. pagini: 354 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
„Era în mijlocul războiului și în mijlocul oceanului Pacific, iar locotenentului comandor Clarence McClusky, „Wade”, care comanda bombardierele în picaj Dauntless de pe portavionul USS Enterprise, i se părea că se află în mijlocul neantului, cu rezervele de combustibil care se împuținau periculos de mult. Pe urmă norii s-au destrămat și flota japoneză a apărut în fața lui. Avioanele lui McClusky s-au așezat în formație de atac și el și-a îndrumat oamenii în manevrele de picaj pe care le repetaseră de atâtea ori. Unui privitor i s-ar fi părut că bombardierele care veneau în picaj cu soarele reflectat pe vârfurile aripilor seamănă cu o superbă „cascadă de argint”.
***
„Cinci minute! Cine ar fi visat vreodată că în acel scurt interval de timp se va schimba complet cursul bătăliei?” Mitsuo Fuchida, căpitan în Marina Imperială Japoneză, martor ocular
***
Prolog
Era în mijlocul războiului și în mijlocul oceanului Pacific, iar locotenentului comandor Clarence McClusky, „Wade”, care comanda bombardierele în picaj Dauntless de pe portavionul USS Enterprise, i se părea că se află în mijlocul neantului, cu rezervele de combustibil care se împuținau periculos de mult. Pe urmă norii s-au destrămat și flota japoneză a apărut în fața lui. Avioanele lui McClusky s-au așezat în formație de atac și el și-a îndrumat oamenii în manevrele de picaj pe care le repetaseră de atâtea ori. Unui privitor i s-ar fi părut că bombardierele care veneau în picaj cu soarele reflectat pe vârfurile aripilor seamănă cu o superbă „cascadă de argint”.
-
Edda Mussolini. Cea mai periculoasă femeie din Europa
Autor(i): CAROLINE MOOREHEAD, Edda Mussolini
Nr. pagini: 416 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
“Incredibila poveste a fiicei lui Mussolini, Edda, una dintre cele mai influente femei italiene din 1930, a cărei viață a avut mai multe întorsături și peripeții decât un roman polițist. Edda Mussolini era fiica favorită a lui Benito: alintată și lipsită de scrupule, lipsită de educație, însă isteață, lipsită de credință, însă flamboiantă, un diplomat excelent, sălbatică, dar curajoasă, puternică și loială. A fost confidenta tatălui ei în timpul conducerii fasciste, fiind atât ambasadoare pentru Germania, cât și pentru Franța, ea a jucat un rol important în a uni forțele Italiei cu Hitler. În 1930, la 19 ani, s-a căsătorit cu Contele Galeazzo Ciano, ce avea să devină cel mai tânăr secretar străin din istoria Italiei.
Cuplul Cianos a devenit cel mai celebrat și mai glamoros duo în acea societate vulgară a Romei fasciste. Norocul le-a surâs în 1943, când Ciano a participat la un complot pentru a-l da jos pe Mussolini, lucru pentru care socrul său nu l-a iertat. Într-o poveste dramatică ce include jurnale ascunse, căderea tatălui Eddei și execuția soțului acesteia, scăparea în Elveția și o perioadă de exil, ajungem să aflăm despre o femeie complicată, curajoasă și determinată, o femeie ce nu a fost doar un martor, dar și un jucător în momentele definitorii ale secolului XX. Și mai putem observa Italia fascistă în tot farmecul, în decadență și în intrigă politică, și turbulența dinaintea sfârșitului acesteia.”
(penguin.co.uk, 2022)
-
Linia Roșie. Diplomația, strategia și războaiele de mâine
Autor(i): David A. Andelman
Nr. pagini: 464 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
„Volumul lui David A. Andelman este o excelentă introducere în toată dezbaterea geopolitică a lumii de azi. Din Coreea până în Irak și din Iran până în Africa, trecând desigur prin Europa (inclusiv Ucraina…), acest volum vă va oferi o imagine credibilă despre viitorul proxim – prin prisma unui prezent mereu în discuție.” – dr. Adrian Cioroianu
„În noua sa carte esențială, O linie roșie în nisip, David Andelman prezintă cu pricepere o multitudine de exemple din istoria diplomatică și militară. Andelman ne avertizează urgent asupra nucleelor viitoarelor conflicte, precum și a oportunităților de a face pace.” – Richard Galant, editor șef, CNN Opinion
„Gardurile bune fac vecinii buni? O intervenție costă mai multe vieți decât salvează? Înainte de a decide cum să abordăm Coreea de Nord, Rusia, Iranul și alte puncte fierbinți, următorul președinte trebuie să citească această carte.” – dr. Parag Khanna, director general al FutureMap din Singapore și autorul Connectography și The Future is Asian
„O linie roșie în nisip sondează o dinamică care a devenit aproape omniprezentă în afacerile globale – linii roșii care nu trebuie trecute (dar care adesea sunt) traversate pentru a oferi un cadru convingător pentru înțelegerea războiului și a păcii în secolul al XXI-lea.” – Lincoln A. Mitchell, Arnold A. Saltzman Institute of War and Peace Studies, Universitatea Columbia
„Examinarea istoriei statelor care utilizează amenințarea represaliilor pentru a-și controla vecinii este esențială pentru construirea unei lumi mai incluzive și pașnice. Este o puternică mărturie” – Laetitia Garriott de Cayeux, CEO la Global Space Ventures și membru al Proiectului de Securitate Națională Truman
„O lucrare fantastică și revelatoare, vitală pentru înțelegerea liniilor roșii din trecut și prezent care au modelat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Oferă lecții care pot ajuta lumea să devină mai sigură și mai pașnică.” – dr. Sulaiman Al Hattlan, CEO al Hattlan Media, fost redactor-șef al „Forbes Arabia”, membru al Fundației Nieman
„David Andelman a reușit să realizeze cu măiestrie cel mai dificil exercițiu intelectual posibil: să înțeleagă unde se află punctul de echilibru dintre război și pace. Scrierea lui, fără îndoială, este un reper esențial pentru toți cei care analizează sau influențează afacerile internaționale.” – Patrick Wajsman, redactor-șef și editor al „Politique Internationale”.