Editura de carte

AUTOR: Mihai Rusu

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 580

EDITURA: Eikon

„Mihai Rusu vine, cu o consecvență pasionară salutară, să ne reintroducă în labirintul dedalic al unei mari iubiri în care se pot distinge atât tipurile cunoscute și teoretizate (Eros sau iubirea-pasiune, Agape sau iubirea împlinită, stadiile platonice, corporale, matrimoniale ș. a.), cât și cele determinate de raporturile dintre doi poeți puse și sub semnul psihologiei creației, deci al unor factori formatori de natură intelectuală. În țesătura complexă a acestor raporturi se amestecă și  firele de urzeală ale prieteniei spirituale (în sensul lui Plato), afinităților elective (goetheene), și similitudinilor de temperament de caracter, de viziune asupra lumii. Se poate spune, generalizând, că Veronica Micle este  ființa eminesciană, cu un program po(i)etic sub semnul modelator tras la indigo și realizat, desigur, cu puterile ei creative mai modeste, și că Eminescu urmărea, după propria mărturisire, o legătură ideală ca cea dintre Amor și Psyche.

Deși de natură diferită, platonică, discretă, relativ ceremonioasă din partea lui Eminescu, marcată de îndrăzneală și de elanuri de intimitate din partea Veronicăi Micle, relațiile dintre cei doi (epistolare și concret afective) dezvăluie, în opinia lui Călinescu, o notă comună: „Și pentru unul, și pentru celălalt, această corespondență era un exercițiu sufletesc necesar. Eminescu condensa în Veronica toate aspirațiunile sale afective, nerealizabile în viața de toate zilele, pregătindu-܈și astfel și sublimându-și materia poeziilor sale erotice; pentru tânăra d-nă Micle – scrisorile, întocmite pe furiș, în spaima de a   spionată, constituiau un ce romanțios și, în afară de aceasta, ca poetă, ea simțea negreșit o vanitate ascunsă a se lăsa cântată și de a sta în corespondență cu un poet pe care-l bănuia mare” (G. Călinescu, Viaаa lui Mihai Eminescu, București, 2002, p. 173).”, Mihai Cimpoi

AUTOR: Vianu Mureșan

ANUL APARIȚIEI: 2023

PAGINI: 514

EDITURA: Eikon

„Căutăm «urmele absenței lui Dumnezeu», pentru că, până și acestea au un sens, chiar dacă dezvăluit apofatic. Vianu Mureșan lucrează în idee precum sculptorul cu dalta în blocul de piatră. Elimină prisosul prin lovituri care descoperă, treptat, treptat relieful. Aș parafraza ca încheiere un vers al unui mare poet mistic contemporan: epigoni, da, dar ce splendoare!” Christian Crăciun

„Suferința pe care consideri că nu o meriți – ignorant fiind din principiu la eventualele temeiuri ce vin din ascunsurile destinului –, poate fi luată ca prețul plătit în avans al unui beneficiu prevăzut despre care încă nu știi, dacă nu cumva dorești să nu fi avut parte de ea, iar prin asta să arunci pruncul din covată odată cu apa. Plumbul nu intră de bună voie în foc, dar odată ajuns acolo riscă să se risipească pur și simplu ori să se aleagă aur din el, cu condiția să fie bine coordonat procesul de transmutație, fapt care nu îi stă în putință lui, plumbului, și nici nu poate fi ales, dar care este posibil pentru că face parte deja dintr-un program al voinței exterioare, ceea ce îi și asigură raționalitate.” Fragment

AUTOR: Stefan Zweig

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 308

EDITURA: Eikon

Hölderlin

Ca un ceas, ale cărui ace sunt rupte și în care mecanismul încă funcționează, așa scria Scardanelli al lui Hölderlin poeziile sale. Aerul pentru el este poezie. Ritmul înlocuiește rațiunea, poezia viața. Și astfel, se împlinește cea mai mare dorință a sa, cea de a fi o poezie pură, de a se arunca cu totul în beatitudinea poetică. Omul din el moare, cu mult înaintea poetului din el, rațiunea, înaintea melodiei. Moartea și viața sunt împreunate într-un singur destin, într-o primă dorință avută, cea de a avea un sfârșit adevărat, al unui poet adevărat: „Consumat de flacără, din eșecul de a controla flacăra.”

Kleist

Asemenea lui Kleist, și Rimbaud mergea din țară în țară, Nietzsche din loc în loc, Beethoven din locuință în locuință, Lenau din continent în continent. Cu toții au biciul neliniștii în ei și inconstanța tragică. Ei erau biciuiți de o putere necunoscută, condamnați să nu aibă niciodată cale de scăpare. Evadarea era imposibilă, căci vânătorul circula în sângele celui vânat și locuia în propria minte a victimei. Doar printr-o autodistrugere puteau să distrugă inamicul, stăpânul, demonul din interiorul lor.Kleist, știa încă de la început care va finalul, demonii îl vor împinge în abis. Însă nu era sigur dacă încerca să evite abisul sau mergea spre el.

Nietzsche

Acestor luptători, acestor cuceritori ai minții nu le este permis ca, din autoliniștire, să accepte un singur adevăr, luând prizonieri în cursul îndrăzneț al patrulei, pentru a evada. În domeniul cunoașterii, „orbirea nu este o eroare, ci o lașitate”, blândețea e o crimă  pentru cel căruia îi este frică de a provoca durere, pentru cel ce evită rănile vecinilor săi, pentru cel ce fuge de urletul disperării unei persoane, de urâțenia goliciunii, pentru acesta este imposibil de a găsi ultimul secret al secretelor. Orice adevăr care nu merge până la cele mai îndepărtate limite, fiecare adevăr fără radicalism nu are nicio valoare etică.

AUTOR: Iulian Boldea

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 365

EDITURA: Eikon

Cartea de față este o culegere de texte de critică literare, formula critică pe care o valorific aici conținând elemente de cronică literară, de eseu și de comentariu cu caracter analitic. Dispunerea textelor este tipologică, în funcție de genul literar căruia îi aparțin cărțile comentate, rezultând un tablou colectiv, sintetic al literaturii române contemporane, în figurile sale reprezentative, așezate în planuri și perspective diverse. Se pot constata cu ușurință și unele absențe mai mult sau mai puțin notabile, provenite din aspectul inevitabil fragmentar al incursiunilor critice, după cum se poate constata o inclinație spre sinteză, spre sistematizare și ordine a dispunerii cărților și autorilor. Scopul acestei cărți este acela de a prezenta, într-o configurație valorică și tipologică, câțiva dintre cei mai importanți scriitori români de azi, într-o construcție critică ce reunește crochiul bibliografic, demersul hermeneutic și analiza sumară de text. Nevoia de ordine, de sistematizare a interpretărilor a înlocuit tentația exhaustivității, imposibil de atins într-un număr rezonabil de pagini.

AUTOR: Christian Crăciun

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 204

EDITURA: Eikon

„Aici găsim din nou aplicată una dintre ideile de forță ale profesorului Crăciun, anume că poezia nu este metaforă, ci metamorfoză. Poezia nu doar că sugerează, simbolizează, semnifică ceva, ci pur și simplu intervine în viață și o modifică, așa cum îngerul intervine în destin. Forța transfiguratoare a poeziei vine din aceea că ea conține nu doar un sistem de semne și sensuri, ci și o energie, un dinamism intern care produce vertij sau, cu trimitere directă la Ezra Pound, de-a dreptul vortex. În acest fel explică eseistul faptul că de la un moment încolo Nichita Stănescu renunță la scrierea textelor, căci scrisul este prea abstract, și dictează pur și simplu poemele, le vorbește. În dictare poezia redobândește plinătatea ei corporală, vocală, orală, gestuală, teatrală chiar, devine aură vizibil-audibilă a poetului. Iar dacă a fost cineva care să fi provocat un vortex în poezia română, acela a fost Nichita.” Vianu Mureșan