Editura de carte

La 1 martie 1944, are loc premiera piesei „Steaua fara nume”. Autorul, Mihail Sebastian, se ascunde sub alt nume. Agentii Sigurantei sunt in sala Alhambra (azi Comedia), arhiplina de altfel. Nu fost un succes, a fost un triumf! a scris presa.
Intr-un oras de provincie de pe Valea Prahovei, o necunoscuta este coborata din tren in gara pentru ca nu are bilet. Aceasta vine de la cazinou si are asupra ei doar fisele castigate. Profesorul Miroiu, care se afla in gara in asteptarea unei carti foarte scumpe de la Bucuresti, se ofera sa o gazduiasca peste noapte, perioada in care intre cei doi apare o relatie afectiva. Miroiu a gasit o stea necunoscuta pe bolta cereasca si nu stie ce nume sa ii dea, cand afla ca pe necunoscuta o cheama Mona o numeste astfel. Dimineata apare Grig, cel cu care Mona are o relatie de 3 ani. Cum acesta este bogat, Mona se reintoarce in cele din urma in lumea lui, parasindu-l pe astronomul visator.

Am gasit – din senin – un nou subiect de piesa de teatru. Mi-a intrat dimineata in cap (nici eu nu stiu cum) si pe urma toata ziua, pe strada, in tramvai, in autobuz, l-am tot mestecat si mestecat, pana cand seara – intors acasa – m-am asezat la masa si am scris „d’un trait” scenariul complet al actului I. Eram in asa excitatie, incat n-am mai avut rabdare sa fixez pe hartie si scenariul celorlalte doua acte. Am iesit, i-am telefonat lui Leni si m-am dus la ei cu gandul sa le comunic descoperirea. Cu o seara inainte imi spusesera ca le trebuie o piesa pentru Leni, Stroe, Ronea, Marian. Ei bine, voiam sa le spun, am piesa! Ce e si mai amuzant e ca in autobuzul 40, mergand spre Bulevardul Marasesti, in 8-10 minute cat a tinut drumul am schitat in minte si scenariul actelor II si III, gasind multe, neasteptate incidente. In felul asta, cand am ajuns la ei, le-am facut o expunere completa. Mare entuziasm. Si Leni si Froda afirma ca ar fi o lovitura! Toate bune! Dar trebuie sa scriu. Iata-ma in momentul de fata cu patru piese in brate – si niciuna din ele (nici macar „Alexandru cel Mare”), niciuna scrisa. Eu pot sa fiu un autor de teatru, chiar un fabricant de teatru, dar imi trebuie mai multa tenacitate, mai multa meserie. Vom vedea.

In primavara anului 1968, un eveniment editorial de exceptie a avut darul sa anime climatul social al momentului: in librarii aparuse volumul „Biletul la control” semnat de redactorul-sef al ziarului Scanteia – Dumitru Popescu…

…Dizertatia filosofica nu era, insa, un scop in sine, ci doar canavaua pe care Dumitru Popescu tesea cu abilitate fierele unei realitati sociale cu luminile si cu umbrele ei. Noutatea unei asemenea prezente gazetaresti era coplesitoare. Pentru prima data de la instaurarea noului regim, intr-un ziar oficial (si inca ce ziar!) se tipareau nu platitudini si texte fade, nu indicatii „pretioase”, nu directive care „trasau linia partidului” intr-un amalgam de cuvinte cu sensuri initiale stalcite, distorsionate, ci reflectii lucide, dezbateri vii de idei asupra unor subiecte care nu mai aveau coloratura de partid. Pentru prima data in acei ani cititorul traia senzatia unei lecturi proaspete, in afara sabloanelor, mustind de viata, care spargea gheata dogmatismului din presa romaneasca.

DIRECTORUL: Ba, din intamplare, azi am citit. De la cap la altul. (Ia de pe masa lui Voicu un numar din Desteptarea si il tine in mana, privindu-l.) Opt pagini de prostii si vechituri.
BUCSAN: Iar intre aceste prostii si vechituri, bine camuflat, un mare santaj.
DIRECTORUL (rade): Cum exagerezi, coane Griguta! Un mare santaj! Cel mult cateva mici gainarii. Imi cunosc gazeta si imi cunosc oamenii. Nu e nici unul intre ei capabil de un mare santaj.
BUCSAN: Dar dumneata esti capabil!
DIRECTORUL: Da, cand imi dau osteneala.