Editura de carte

AUTOR: Thanas Medi

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 358

EDITURA: Eikon

Trebuia să fie acolo înainte de șapte. La ei! Era atât de speriată de ei, i se păreau atât de înfricoșători, încât nici în vis n-ar fi vrut să-i vadă. Nici nu îndrăznea să-i pomenească cu acea poreclă cunoscută pe care le-o punea toată lumea, deși nu-i făcuseră niciodată vreun rău. Îi ținea la distanță, ca să nu-i năpădească creierul și astfel se consola cu vinovăția de a nu avea serviciu, și deci, nu o lega nimic de ei. Întrucât ei nu făceau umbră pământului, nu existau și nu s-ar fi împiedicat de ei. Undeva deasupra străzii Thivon, una dintre arterele cu cel mai intens trafic rutier din partea de vest a Atenei, luă autobuzul 732. Era plin de oameni, înghesuiți ca sardelele, care se grăbeau la muncă. Cu greu a reușit să-și facă loc și să se agațe de bara verticală de lângă ușa principală. Găsi drept cea mai bună soluție pentru moment, să-și lase privirea să-i alunece dincolo de geamul aburit al ferestrei din față. Acolo, unde totul se rostogolea cu rapiditate, un amestec de clădiri, copaci, dar și lumini și stele, care se stingeau continuu spre cer. Se cufundă înlăuntrul său din cap până în picioare pentru a se simți mai bine și a uita încotro merge, locul în care avea să înceapă noua muncă, pe „ei”, oamenii înfiorători care o așteptau. Se agăță de o stea care strălucea mai tare, de parcă s-ar fi prins de trecutul său îndepărtat, de vremea când era cineva. Plângea sufletul în ea pentru puțină mândrie, pentru puțin mai multă demnitate, iar zicala aceea bine-cunoscută „Munca este onoare” i se păru un nimic, o expresie mai perimată ca oricând. Pentru că asta era și ea însăși: un mare nimic. Ajunsese la limita de jos, nivelul zero al abilității și înțelegerii umane. Avea să facă cea mai banală, cea mai lamentabilă muncă, pe care o evitase întotdeauna: femeie de serviciu! Pentru a da cu mătura și mopul, pentru a curăța podeaua de gunoaie, de murdăria și scuipatul altora (în special al lor), nu credea că e nevoie de cine știe câtă minte. Era suficient să ai brațe, brațe puternice. Nimeni nu mai avea nevoie de înclinațiile, visele, dorințele, creierul ei. Să fii o ființă fără cap, doar cu corp, mușchi și stomac, era mult mai bine.

AUTOR: Elvira Istrate Groza

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 354

EDITURA: Eikon

„Cartea Elvirei Istrate Groza se naște dintr-o sarcină morală, dintr-o asumare făcută în numele și în urma tatălui. Observatorul pădurar dintr-un sat bistrițean cedează fiicei lui, împreună cu o condică de însemnări păstrată cu sfințenie până la sfârșitul vieții, misiunea de a duce mai departe și a face cunoscută „lumea lui”. Din acele notații fruste, fără ambiție sau stil literar, se dezvoltă în cartea de față, prin stârnirea și recuperarea narativă a trecutului, o întreagă lume – copilăria, familia, satul, caracterele, limbajul, muncile, nevoile, comunicarea, schimbările aduse de Revoluție. Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.”, Vianu Mureșan