Editura de carte

„— De ce ți-e frică, Leonard? interveni Robert, călcându-și propriul consemn al tăcerii.
— Nu știu. De tot, de orice. De ce e în afara mea, dar și de ce e în mine.
— N-ai încercat să decelezi sursa?
— Ba da. Ba nu… Poate are un miez frica asta, un focar. Intuiesc așa, vag – dar și foarte acut – că dacă mă apropii mai mult de el, pur și simplu, mă dezintegrez.
— Spune, spune!… îl îndemnă Robert.
— Punctul acela e pretutindeni. Inclusiv în celulele mele, în sângele meu…
— Nu cumva, Leonard, e vorba despre ceea ce Jung numea „duhul adâncului”? Duhul adâncului tău, adică? Jung ne învață că omul trăiește în două lumi: una ordonată și alta fantastică, cea din sinele tău. Și pentru a putea coborî în ea, în sinele tău, trebuie să-ți înfrângi și să-ți depășești spaima de inconștient.”

DIRECTORUL: Ba, din intamplare, azi am citit. De la cap la altul. (Ia de pe masa lui Voicu un numar din Desteptarea si il tine in mana, privindu-l.) Opt pagini de prostii si vechituri.
BUCSAN: Iar intre aceste prostii si vechituri, bine camuflat, un mare santaj.
DIRECTORUL (rade): Cum exagerezi, coane Griguta! Un mare santaj! Cel mult cateva mici gainarii. Imi cunosc gazeta si imi cunosc oamenii. Nu e nici unul intre ei capabil de un mare santaj.
BUCSAN: Dar dumneata esti capabil!
DIRECTORUL: Da, cand imi dau osteneala.

Talentul lui Mihail Sebastian este de a sensibiliza teatrul din epoca lui si de a-l face accesibil marelui public (tinta oricarui dramaturg autentic) printr-o infuzie, nu de concepte, ci de reverie, sentimentalitate romantica intr-un moment in care romantismul devenise desuet.

Intr-un cuvant, a sensibilizat discursul dramatic obligandu-l sa-si asume reveriile, melancoliile si lirismul individului care cauta fericirea si de cele mai multe ori n-o afla.

CORINA: Nu incerca sa protestezi. Dumitale iti sta bine cand esti sincer. Haide, putin curaj, ce Dumnezeu! Suntem barbati. Ai stricat telefonul si aparatul de radio. Nu-ti fac niciun repros. Poate ca asta intra in programul dumitale de fericire. Nici nu intreb de ce l-ai stricat…
STEFAN (un moment ezita, parca ar voi sa nege, parca ar voi
sa reziste. In cele din urma cedeaza): Ma irita. Firul asta aveam impresia ca ma leaga de tot ce am lasat in urma. Ma impiedica sa uit. Prin el putea sa navaleasca aici, oricand, toata viata de dincolo. O stire, o chemare… Si pe urma, nu puteam sa sufar cum erati toata ziua cu ochii la el: o sa sune? n-o sa sune?… In prima zi, un ceas intreg a stat prietena dumitale, M-me Vintila, la telefon, zbierand cuvinte de dragoste nu stiu cui la Bucuresti. Barbatu-sau, se vede. Era trivial, crede-ma, de ce nu-l lasa in pace? De ce nu incearca sa-l uite putin? E vacanta, pentru Dumnezeu!
CORINA: Gelos?

 Se vede ca romancierul, desi dintr-o generatie mai tanara decat eroii sai principali, a trait momente similare, a fost martorul unor cazuri de constiinta analoage. A simtit si a gandit ca si Manole si Vladimir, a patimit pe aceeasi linie a constiintei, ca factor regulator al vietii intime si al vietii in noua societate. Din acest punct de perspectiva, al cazurilor de constiinta si al confruntarilor inevitabile, nu totdeauna rezolvate in acea vreme cum se cuvenea; romanul lui Dumitru Popescu se inscrie printre principalele lucrari ale epicii noastre in care politicul apare sub prisma luciditatii necrutatoare si a formularilor neechivoce.
Povestitorul stapaneste un stil dens, de o mare forta analitica si descriptiva, cu momente de dramatice dialoguri, fie ca pune in scena viata de scoala sau de partid, fie ca ne introduce in sanul unor familii sau ne desfasoara istorii captivante de dragoste, ca acelea dintre Vladimir si Gigi Calafeteanu si dintre Manole Suru si Delia Brudaru. As observa chiar ca putini sunt romancierii nostri cu un talent portretistic ca acela al lui Dumitru Popescu, care ne-a dat nu numai figurile atat de expresive ale celor doi protagonisti, dar si pe acelea, pline de seductie, ale iubitelor lor, de intensa feminitate.

Aparut spre capatul unei experienta dezastruoase prin care a trecut si literatura romana, „Pumnul si palma” nu „reabiliteaza” muntele de cenusa al realismului socialist, ci, alaturi de altele viabile si rezistente, restituie cu forta si curaj legitimitatea devenita indoielnica a romanului politic, scotandu-l din dogmatismul ucigator al „cuptorului” prin care atatia am trecut.
Marele absent de la acest prelung colocviu de cabinet despre cum e bine sa traim este chiar omul comun, caruia i se croieste un destin (cat de nou?) cu cortina trasa: romanul contine si configureaza parabolic o drama umana pusa in scena intr-o sala fara public.
Sub acest aspect, al unei paradoxale si nelinistitoare absente, romanul „Pumnul si palma” dinspre inceputul ultimului deceniu – „satanic” dupa o vorba a lui Mircea Zaciu – al domniei discretionare si disperate a lui Nicolae Ceausescu poate fi considerat una dintre cele mai remarcabile expresii ale disidentei literare din acel timp.