Editura de carte

AUTOR: Constantin Teleagă

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 192

EDITURA: Eikon

Un scriitor român din Franța la Editura Eikon

Constantin Petru Teleagă s-a născut în comuna Brodina, județul Suceava. A urmat Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. Este licențiat al Facultății de Drept din București (1960) și al Facultății de Limbi Romanice (1969). După absolvire, devine − după cum se autocaracterizează cu umor − „un politruc la CC al UTC”, ipostază pe care a considerat-o nu tocmai onorabilă: trimis fiind ca delegat al României la un congres al tineretului socialist din Danemarca, decide să nu se mai întoarcă în țară și să ceară azil în Franța, unde trăiește din anul 1970. Își continuă studiile, absolvind celebra Sciences Po (una dintre cele mai prestigioase universități din lume în domeniul științelor politice și al studiilor internaționale).

După 1990, a revenit în România și a sprijinit candidatura lui Emil Constantinescu la Președinția României. A fost apoi, pe rând, secretar de stat la Departamentul de Integrare Europeană, consilier de stat la Preşedinţia României și ambasador în Spania. După încheierea misiunii, a fost profesor la Institutul Superior al Magistraturii. Este doctor în drept, teza sa de doctorat fiind publicată în 2004 cu titlul Armonizarea legislativă cu dreptul comunitar în domeniul dreptului civil.

Constantin Petru Teleagă locuiește în prezent la Paris și, intermitent, la București. Publică frecvent în presa franceză eseuri și articole de opinie privind situația politică internațională și din Franța

Pasiunea sa a rămas însă întotdeauna literatura: scrie și publică în limba română și în limba franceză, versuri și proză. Romanul Moartea lui Avram a apărut în 2011, la Editura Neverland. „Cântec spulberat” este al doilea volum de versuri pe care îl publică în România.

În 1993 a publicat în Germania o carte despre marea actriță Marlene Dietrich pe care a cunoscut-o personal, semnând cu cele două prenume ale sale: Constantin Petru: Marlene Dietrich Realität. Die letzen jahre in Paris. Editura Betzel Verlag.

Cartea a apărut apoi și în Franța cu titlul La star et les pantins la editura L’Harmattan (2015).

Alte romane publicate în Franța: Mémoires apocryphes, Edilivre, 2014; L’ile des Keums dechus, Librinova, 2018.

(Mariana Sipoș)

AUTOR: Thanas Medi

ANUL APARIȚIEI: 2024

PAGINI: 358

EDITURA: Eikon

Trebuia să fie acolo înainte de șapte. La ei! Era atât de speriată de ei, i se păreau atât de înfricoșători, încât nici în vis n-ar fi vrut să-i vadă. Nici nu îndrăznea să-i pomenească cu acea poreclă cunoscută pe care le-o punea toată lumea, deși nu-i făcuseră niciodată vreun rău. Îi ținea la distanță, ca să nu-i năpădească creierul și astfel se consola cu vinovăția de a nu avea serviciu, și deci, nu o lega nimic de ei. Întrucât ei nu făceau umbră pământului, nu existau și nu s-ar fi împiedicat de ei. Undeva deasupra străzii Thivon, una dintre arterele cu cel mai intens trafic rutier din partea de vest a Atenei, luă autobuzul 732. Era plin de oameni, înghesuiți ca sardelele, care se grăbeau la muncă. Cu greu a reușit să-și facă loc și să se agațe de bara verticală de lângă ușa principală. Găsi drept cea mai bună soluție pentru moment, să-și lase privirea să-i alunece dincolo de geamul aburit al ferestrei din față. Acolo, unde totul se rostogolea cu rapiditate, un amestec de clădiri, copaci, dar și lumini și stele, care se stingeau continuu spre cer. Se cufundă înlăuntrul său din cap până în picioare pentru a se simți mai bine și a uita încotro merge, locul în care avea să înceapă noua muncă, pe „ei”, oamenii înfiorători care o așteptau. Se agăță de o stea care strălucea mai tare, de parcă s-ar fi prins de trecutul său îndepărtat, de vremea când era cineva. Plângea sufletul în ea pentru puțină mândrie, pentru puțin mai multă demnitate, iar zicala aceea bine-cunoscută „Munca este onoare” i se păru un nimic, o expresie mai perimată ca oricând. Pentru că asta era și ea însăși: un mare nimic. Ajunsese la limita de jos, nivelul zero al abilității și înțelegerii umane. Avea să facă cea mai banală, cea mai lamentabilă muncă, pe care o evitase întotdeauna: femeie de serviciu! Pentru a da cu mătura și mopul, pentru a curăța podeaua de gunoaie, de murdăria și scuipatul altora (în special al lor), nu credea că e nevoie de cine știe câtă minte. Era suficient să ai brațe, brațe puternice. Nimeni nu mai avea nevoie de înclinațiile, visele, dorințele, creierul ei. Să fii o ființă fără cap, doar cu corp, mușchi și stomac, era mult mai bine.