-
Frontiera. Incursiune în istoria Ucrainei
60,00 leiAutor(i): Anna Reid
Nr. pagini: 408 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Până în 2014, Ucraina era deja o țară complet diferită de cea în care am trăit în anii 1990. Să călătorești acolo astăzi înseamnă să vezi o priveliște nemaiîntâlnită după cel de-Al Doilea Război Mondial: o mare democrație europeană înarmată, care luptă cu toate puterile împotriva unui invadator ce prezintă toate semnele fascismului. Șocat și îngrozit, răspunsul Occidentului a fost să împrumute Ucrainei bani și să-i trimită cantități tot mai mari de arme, din ce în ce mai puternice.
Anna Reid
***
Superb scrisă și minunat de documentată (…) Cartea aceasta este plină de personalități istorice colorate (…) Amestecul de jurnal de călătorie, istorie, analiză politică și anecdotă fac din prezentarea Annei Reid o introducere perfect digerabilă pentru public în tragica situație a unei țări al cărei nume înseamnă tocmai „țară de graniță”. „Occidentul (…) avea dificultăți în a lua Ucraina în serios,” spune ea. Prima ei carte (și sper că nu ultima) este o încercare nobilă și demnă de laudă de a corecta această mare nedreptate istorică.
Daily Telegraph
***
O lectură fascinantă și neașteptat de plăcută (…) În ciuda problemelor ei, spune [Reid] că țara are potențialul de a deveni unul dintre „cele mai mari state” din Europa.
Scotsman
***
O evocare frumos scrisă a trecutului brutal al Ucrainei și a eforturilor ei timide de a construi un viitor mai bun (…) Reid reușește să-ți aducă în fața ochilor imaginea vie a zeci de eroi și ticăloși din istoria ucraineană (…) Reid face să apară, cu o atingere ușoară, escroci și poeți din trecutul Ucrainei, dar adevărata ei temă este tragedia trăită de poporul ucrainean în mare parte din istoria lui (…) Frontiera este o tapiserie țesută din poveștile tuturor locuitorilor ei, imortalizându-le triumfurile și conflictele cu obiectivitatea unui outsider plin de compasiune.
Financial Times
***
Cartea aceasta îl poartă pe cititor într-o fascinantă și adesea violentă odisee, care se întinde pe mai bine de o mie de ani de conflict și cultură. Reid urmărește evenimentele de la venirea vikingilor, până la epurările lui Stalin și mai departe, după sărbătorirea independenței din 1991. Transpune indiscutabila ei cunoaștere a subiectului într-o lucrare accesibilă, care ar trebui să îmbogățească experiența oricărui călător în această nouă țară.
Independent on Sunday
***
Anna Reid (…) are privirea ageră și mintea curioasă care au făcut-o să pornească într-o călătorie prin istoria țării, care s-o ajute să înțeleagă ce vede. De multe ori controversat, dar niciodată plictisitor, ea îl poartă pe cititor în același timp într-un tur al Ucrainei, făcând legătura dintre evenimentele trecute și contextul actual (…) [ea] se dovedește a fi un fin observator al scenei ucrainene.
TLS
***
Istorie captivantă (…) [Reid] scrie cu autoritatea pe care i-o dau cei trei ani în care a locuit la Kiev ca reporter (…) este remarcabil de lucidă în fața multelor versiuni antagonice ale istoriei Ucrainei și a eroilor ei majoritar inventați. Un guvern înțelept și generos de la Kiev i-ar da o medalie.
The Times
***
Anna Reid a fost corespondent la Kiev pentru Economist și Daily Telegraph în perioada 1993-1995 și de atunci a scris despre Ucraina în Newsweek, Spectator și Foreign Affairs. Este autoarea cărților The Shaman’s Coat: A Native History of Siberia și Leningrad: Tragedy of a City Under Siege, 1941-44, care a fost tradusă în optsprezece limbi și care a figurat pe lista scurtă pentru premiul Duff Cooper.
-
Pacea în Istorie
42,00 leiAutor(i): Mihai Manea
Nr. pagini: 228 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
O istorie a păcii din antichitate până astăzi. Profesorul Mihai Manea ne poartă cu grație prin istoria omenirii. O istorie a războiului și a păcii. O lectură stimulatoare și incitantă.
***
Cartea aceasta începe cu o confesiune – am dorit mereu să scriu o istorie a relațiilor internaționale pe înțelesul tuturor sau o carte despre pace și război. Și aceasta pentru că diplomația între război și pace poate explica atât de multe dintre evenimentele istorice.
În același timp, aș dori să precizez că una dintre operele artistice, care m-au impresionat mereu, de fiecare dată când am privit-o, este Triumful morții, realizată în ulei de pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân, datând din circa 1562 și care se află la celebrul muzeu Prado din Madrid. Acolo, artistul evocă într-o alegorie a războiului și a mizeriei omului o atmosferă teribilă, provocată de război și consecințele sale cumplite. Pornind de aici, cred, încă o dată, că pacea se impune în chip absolut și în prezent în lume, că aceasta este necesară și astăzi, mai ales, pentru a eradica rădăcina răului, reprezentat de război.
În tradiția creștină se vorbește, pornind de la ultima carte a Noului Testament, Revelația lui Iisus Hristos după Ioan de Patmos, capitolul 6, versetele 1-8, despre cei patru călăreți (cavaleri) ai Apocalipsei. Cu toate că interpretările nu contenesc cu referire la aceste personaje, în general, se apreciază că cei patru simbolizează Boala – calul alb, Războiul – calul roșu, Foametea – calul negru și, respectiv, Moartea – calul gălbui sau verde.
În același timp, scriind aceste rânduri mă aflu sub impactul emoțional al desfășurării războiului din Ucraina, denumit cu cinism la Moscova „o operațiune militară specială”– la data când finalizez această carte de peste 125 zile, dezlănțuit de Vladimir Putin, în numele unui proiect „imperial” al Federației Ruse, cu scopul de a reface sub o formă sau alta Uniunea Sovietică, a cărui dispariție Putin o denumește cel mai mare șoc geopolitic al secolului al XX-lea. Războiul din Ucraina, aduce distrugeri înfiorătoare, masacre teribile ale civililor, confruntări militare dure, un potop de sancțiuni la nivel internațional vizând Rusia ca niciodată în istorie, cel mai mare număr de refugiați civili din Europa de la Al Doilea Război Mondial încoace – 4,6 milioane de oameni, o repoziționare a N.A.T.O față de Rusia, dar și cea mai mare lovitură de la al Doilea Război Mondial dată de Rusia arhitecturii de securitate a Europei zilelor noastre și a cărei proporții, față de războiul din fosta Iugoslavie din ultimul deceniu al secolului trecut, pare doar o poveste, desigur, tragică.
*
”Si vis pacem, para bellum” (Dacă vrei pace, pregătește-te de război).
„Pacea înseamnă libertate fără grijă”.
(Cicero)
*
„Dacă nu este pace, toate celelalte sunt de prisos”.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
*
„Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea”.
(Benjamin Franklin)
*
„Pacea nu este absența războiului. Este o virtute, o dispoziție spre bunăvoință, încredere, dreptate”.
(Baruch Spinoza)
*
„Pacea este cel mai groaznic război; în timpul ei, trebuie să ai răbdarea de a aștepta să-ți moară dușmanul”.
(Victor Martin)
*
„Pacea nu este un dar al lui Dumnezeu creaturilor sale. Este un dar pe care noi ni-l facem unul altuia”.
(Elie Wiesel)
*
„Pacea e capodopera rațiunii”.
(J. Muller)
*
„Pacea nu este o relație între națiuni. Este o stare a minții dată de liniștea sufletului”.
(Jawaharlal Nehru)
*
„Dacă nu este pace, toate celelalte sunt de prisos”.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
*
„Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea”.
(Benjamin Franklin)
„Pacea nu este absența războiului. Este o virtute, o dispoziție spre bunăvoință, încredere, dreptate”.
(Baruch Spinoza)
„Pacea este cel mai groaznic război; în timpul ei, trebuie să ai răbdarea de a aștepta să-ți moară dușmanul”.
(Victor Martin)
-
Despre
26,00 leiAutor(i): Sorin Șerb
Nr. pagini: 144 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Un nou volum de versuri semnat de Sorin Șerb.
ermitajul părăsit
pregătisem un volum
cu pagini albe
vagi contururi îngălbenite
acolo unde au stat versurile
să ne plimbăm prin el
ca printr-un ermitaj abandonat
admirând fantomele de pe ziduri
dar paginile s-au înroșit
masa de scris s-a înroșit
cerul s-a înroșit
cineva se întrupa acolo
se ridica prin pagină
nicio pagină în plus
nu-l oprea
uite aici pot aici
să-i citesc ridurile
apasă cu fața
în pagina aceasta
mă mușcă de palmă
-
Teama de știință. Epoca neîncrederii de la creaționism la inteligența artificială
49,90 leiAutor(i): Enrico Pedemonte
Nr. pagini: 334 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
„O carte fundamentală pentru înțelegerea acestei epoci ciudate în care trăim. O recomand nu doar celor care se ocupă de știință, ci și filozofilor, sociologilor, celor care se ocupă de digitalizare sau de comunicare… pe scurt, tuturor celor care au ( sau ar trebui) o gândire critică.”
Marco Filoni
***
De ce mulți oameni sunt suspicioși sau ostili față de vaccinuri care, totuși, au salvat atât de multe vieți? Pornind de la această întrebare, Enrico Pedemonte se întoarce la originile neîncrederii în știință, astăzi atât de răspândită, la motivele care i-au împins pe evangheliștii americani să creeze o alternativă la darwinism, industria (de la tutun la petrol) să facă investiții colosale pentru a contesta consensuri științifice, ecologiștii să discrediteze biotehnologia, mișcarea postmodernă să atace certitudinile experților. Pe măsură ce rădăcinile anti-vaccinismului ies la suprafață, autorul demonstrează cum cercetarea a devenit, din păcate, un domeniu din ce în ce mai privatizat, în care înșelătoriile sunt din ce în ce mai întâlnite. Și ajunge la concluzia că „răzvrătirea” împotriva științei este doar o altă formă prin care indivizii se opun Puterii. În acest context, inteligența artificială preia un rol central în revoluția tehnologică în desfășurare; menită să schimbe lumea într-un ritm nevăzut până acum, poate să devină singura știință, A.I. promite să rezolve multe probleme dramatice ale planetei. Dezavantajul este că depinde de un număr limitat de companii private. Prin urmare, controlul public al acestei Puteri imense trebuie menținut iar scepticismul și furia împotriva științei trebuie combătute.
-
România și problema petrolului (1969-1981)
49,00 leiAutor(i): Dragoș Sebastian Becheru
Nr. pagini: 398 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
România a fost un jucător petrolier cel mult regional, cu o importanță conjuncturală. Această oportunitate a fost oferită de Războiul Rece, care plasase numeroase state într-un echilibru fragil între influența politică și economică a Moscovei și cea a Washingtonului. Pentru aceste state, România a reprezentat un partener viabil pe termen scurt și mediu, iar pentru unele state precum Iran, Siria sau Libia, chiar pe termen mai lung. Această perioadă de oportunități pentru regimul de la București a fost, însă, de scurtă durată, intrând în declin odată cu tranziția de la statutul de producător de petrol la cel de importator net.
Pornind de la tradiția și experiența din industria exploatării petrolului în România, regimul comunist de la București a urmărit să extindă acest sector, ca parte din strategia generală de dezvoltare a industriei și economiei naționale. Inițial destinată valorificării superioare a petrolului autohton, industria de rafinare a României a fost extinsă și retehnologizată treptat, pe parcursul anilor ’70 în special, pentru a putea rafina petrol din import și a produce noi tipuri de derivate, necesare consumului intern și care, în loc să fie importate cu costuri ridicate pentru a alimenta producția industrială națională, puteau fi, în schimb, chiar valorificate la export.
-
Starea de Fapt
20,00 leiAutor(i): Gabriel Enache
Nr. pagini: 70 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Gabriel Enache este poet fiindcă nu are încotro. Vreau să zic: c-o fi înscrisă-n astre crucea asta, c-o fi înscrisă-n gene, oricum va fi dusă până-n pânzele albe și e cu atât mai grea cu cât nu o știi. Și ca s-o știi, trebuie s-o scrii. Și ca s-o scrii trebuie s-o-nvii. Or, volumul lui Gabriel Enache este un manual de ieșire calmă din depresie pe calea strategiilor lucide ale supraviețuirii: „fragilitatea vieții era ceva care mă inspira / care mă ducea de fiecare dată cu gândul / la tot ceea ce nu eram / un om viu”.
Doru Mareș
*
O copertă de Nora Blaj.
***
să ții minte toate gesturile
pe care le faci
pe care le duci
sau nu
la capăt.
pare ușor
-
Guvernarea nimănui. Anarhismul în teorie și practică
36,00 leiAutor(i): Ruth Kinna
Nr. pagini: 470 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
„În 1999, activiști din Seattle au sabotat în mod spectaculos întrunirea Organizației Mondiale a Comerțului, dând naștere fenomenului cunoscut drept alterglobalizare, sau campania pentru justiție globală, o „mișcare a mișcărilor” complexă, anti-capitalistă, descrisă în general ca anarhistă. În același an, James Bond s-a confruntat cu Victor Zokas, alias Renard, în filmul Lumea e prea mică (The World is Not Enough). Renard, fost ofițer sovietic KGB, brutal chiar și după standardele oponenților lui Bond, este, de asemenea, anarhist. Antecedentele sale îl descriu ca pe un mercenar asasin, în slujba organizațiilor anticapitaliste, înainte ca mișcarea alterglobalizării să intre în atenția presei.
La un anumit nivel, este ușor de făcut diferența între ficțiune și realitate. Renard este produsul scenariștilor și producătorilor de film, pe când sabotajul din Seattle reprezintă istorie documentată. La un alt nivel, însă, aplicarea etichetei de anarhism atât asasinului, cât și mișcării de stradă generează confuzie: ficțiunea pare să surprindă ceva din realitate. Publicul de cinema ar putea să treacă peste neîncrederea suscitată de povestea glonțului imposibil de înlăturat din creierul lui Renard, dar instabilitatea emoțională indusă de acesta și care stă la baza anarhismului său nu par a avea nevoie de explicații. Dimpotrivă, cruzimea și încăpățânarea sa sprijină o viziune asupra anarhismului adânc înrădăcinată, care continuă să influențeze analiza mișcărilor activiste. Cu siguranță, anarhismul adepților alterglobalizării nu a fost automat condamnat ca fiind sadic, agresiv sau răzbunător, dar politicieni de frunte ai vremii au comentat asupra periculosului amestec de vandali și clovni pe care l-au atras: mișcarea a fost discreditată ca neechilibrată și insuficient raționalizată. Odată ce protestele de stradă au adus daune proprietăților, cum s-a întâmplat în Gothenburg cu ocazia summit-ului din 2001, autoritățile s-au mobilizat împotriva „anarhiștilor” din rândurile protestatarilor. Și înainte, și după aceea, folosirea termenului „anarhism” dădea undă verde acțiunilor agresive ale autorităților, iar mișcarea pentru justiție globală nu a constituit o excepție. Protestatarii care s-au adunat la Genova, în 2001, pentru summitul G8, au fost întâmpinați cu violență de către poliție…” (Ruth Kinna, 2019)
A gândi ca un anarhist
În 1919, sculptorul și tipograful Eric Gill scria publicației Burlington Magazine, pentru a protesta împotriva propunerilor lui Sir Frederic Kenyon, adresate Comisiei imperiale a mormintelor de război. Comisia fusese înființată în mai 1917, pentru identificarea mormintelor soldaților și pentru declararea ca decedați a celor ale căror morminte nu erau cunoscute. La sfârșitul Primului Război Mondial, trei arhitecți notabili, Sir Edwin Lutyens, Sir Herbert Baker și Sir Reginald Blomfeld, au fost solicitați pentru a concepe planurile cimitirelor militare. Kenyon, director la British Museum, urma să dea coerență planurilor arhitecturale. În raportul său din noiembrie 1918, a solicitat Comisiei adoptarea principiului echității: „ceea ce se face pentru unul, să se facă pentru toți, și toți, indiferent de gradul militar sau poziția în viața civilă, să aibă tratament egal în ceea ce privește mormintele”. Practic, echitatea impunea Comisiei responsabilitatea pentru conceperea memorialelor individuale și pentru planul cimitirelor. Eforturile „nu pot fi lăsate în seama inițiativei individuale”, deoarece rezultate „satisfăcătoare” nu puteau fi obținute în lipsa „banilor și a bunului gust”. În cele mai multe din cazuri, exista riscul ca „monumentele să nu fie ridicate, sau să fie de calitate inferioară”. Cimitirele ar fi ajuns să arate precum curțile bisericilor engleze: îngrămădiri „haotice” de monumente, al căror efect ar fi „nedemn și lipsit de inspirație”, iar „simțul camaraderiei și al efortului comun s-ar pierde”.
Cumulând echitatea cu regularizarea, Kenyon recomanda ca pietrele funerare individuale să menționeze numele, gradul, regimentul și data morții. Familiile puteau include o mențiune aleasă dintr-un număr limitat de inscripții standard, dar fără „efuziuni, versuri sentimentale” care ar fi compromis idealul militar menit să dea „impresia unui batalion la paradă” și să sugereze „spiritul disciplinei și ordinii care constituie sufletul armatei” . Una dintre concesiunile majore făcute „variației în uniformitate” era ca emblemele regimentelor să fie încorporate în pietrele funerare.
Gill obiecta împotriva viziunii lui Kenyon, subliniind legătura dintre egalitarianismul corupt al acestuia și procesele de producție de masă pe care integritatea arhitecturală le presupunea. Comisia era îndreptățită să solicite opinia arhitecților, dar nu să le cedeze „conducerea”. „Conceperea monumentelor îi privește pe cei care le ridică”, respectiv, sculptorii și pietrarii. El însuși sculptor, Gill avea un neîndoielnic interes în a-și asigura unele din contractele oferite de Comisie, dar argumentele sale făceau referire la relațiile sociale pe care le-ar fi întărit demersul. Dacă sarcina gravării pietrelor funerare ar fi fost încredințată de Comisie sculptorilor, s-ar fi atins obiectivul echității cerute de Kenyon și redarea „sentimentului națiunii, pentru bogați și săraci deopotrivă”. Protestul său gravita în jurul puterii și al proprietății:
Atitudinea comisiei este ușor de înțeles, cum este și cazul tendinței timpului nostru de a impune ideile câtorva asupra celor mai mulți, mascând cu grijă procesul sub aparența simpatiei democratice și a reformei sociale. Prin urmare, ideea ca jumătate de milion de pietre funerare să fie concepute după ideile câtorva arhitecți (idee demnă de tendința prusacă sau ptolemaică) și nu în acord cu mii de pietrari și 20 milioane de rude nu este surprinzătoare; sub pretextul comemorării „simțului camaraderiei și al efortului comun” și a „spiritului de disciplină și ordine” etc., se urmărea eliminarea tendinței rudelor de a avea un control personal asupra monumentelor .
Gill vedea apelul lui Kenyon la echitate ca nesincer, menit să conducă la înregimentare și conformitate, iar viziunea sa asupra cimitirului ca batalion la paradă, total neinspirată. Pentru exemplificare, Gill nota: „O mulțime adunată în Trafalgar Square este impresionantă; dar dacă este înlocuită cu un număr egal de manechine de croitorie, rezultatul, oricât de arhitectural ar fi, nu ar fi la fel de impresionant” . Pentru a-i onora cu adevărat pe cei căzuți în luptă, Comisia trebuia să se asigure că sunt comemorați ca tați, frați, iubiți și fii, nu ca rotițe ale unei sângeroase mașinării de luptă, mod în care familiile
i-ar fi pierdut pe cei dragi. Gill punea la îndoială implicațiile legale ale propunerii lui Kenyon – corpurile decedaților și pământul în care se aflau constituiau „proprietatea absolută a guvernului” ? Indiferent de situație, el concluziona că soldaților li se ceruse să-și sacrifice viața pentru binele națiunii și acum li se cerea să-și sacrifice și moartea.
Obiecțiile lui Gill au fost ignorate, dar în demersul său exprima un profund și explicit sentiment anarhist, evidențiind direcția, interesele, orizontul și spiritul anarhismului. Direcția era individuală, subliniată de Gill prin dorința ca sculptorii și rudele să fie cei care decid cum să comemoreze decedații. El credea că viața este îmbogățită prin abilitatea indivizilor de a lua propriile decizii și, din contră, sărăcită – atunci când deciziile sunt delegate altor factori, indiferent ce virtuți sau calificări ar poseda aceștia din urmă. Așa cum evidenția în scrisoare, Comisia „nu avea niciun drept să dicteze rudelor ce pot și ce nu pot să graveze pe pietrele funerare” sau cum ar trebui să fie comemorați decedații – avea puterea de a o face, dar „nu avea dreptul… de a înrobi intelectual, moral, estetic sau fizic nici măcar un singur om, în niciun caz un mare număr de oameni” . Conștientizând că judecata individuală implica responsabilitate, Gill accepta faptul că indivizii pot greși, dar același lucru este valabil și pentru guverne, iar consecințele erorilor acestora se dovedeau, de regulă, mult mai mari..
-
Expansiunea maghiară în Transilvania
39,00 leiAutor(i): Alexandru Madgearu
Nr. pagini: 371 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Expansiunea ungurilor spre teritoriile vecine bogate în resurse era inevitabilă. Ea a început chiar din momentul creştinării, care a coincis cu încoronarea regelui Ştefan I, după ce se atinsese deja limita naturală a Munţilor Apuseni (prin supunerea voievodatului din Bihor), şi după ce încetase dominaţia bulgară la nord de Dunăre. Regiunea bogată în sare şi nu numai situată „dincolo de pădure” trebuia şi putea fi cucerită de tânărul stat creştin condus de Ştefan I. Aproape concomitent au fost lichidate cele două centre de putere rivale, din zona Clujului şi de pe cursul inferior al Mureşului, iar astfel era deschisă calea spre a doua limită naturală, cea a Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Acest proces de expansiune s-a desfăşurat treptat, el durând circa un secol şi jumătate.
Alexandru Madgearu
-
Originile decalajului nostru față de Occident
42,00 leiAutor(i): Dan Velicu
Nr. pagini: 358 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Structurile definitivate în secolul XIX – fie economice, fie sociale – au fost atât de puternice, încât nici politicile anilor 1920, nici revoluția industrială din anii 1960-1970 și nici ultimii 26 de ani nu au reușit să le schimbe în substanța lor.
La 10 ani de la aderarea la Uniunea europeană, România continuă să fie o societate polarizată extrem, care, în pofida unei „creșteri economiceˮ zgomotos clamate, nu reușește să atingă un nivel superior de „dezvoltare economicăˮ.
Asemenea Vechiului regat de la 1914, societatea este fracturată în două lumi complet diferite, care par să nu se întâlnească vreodată, și probabil că nici nu se întâlnesc.
Cel puțin jumătate din populația țării trăiește în continuare într-o economie autarhică, iar cealaltă jumătate se regăsește într-o altă economie, dar o economie extrem de dependentă de piața externă.
Chiar dacă este evident astăzi că dependența poate produce și creștere economică, asistăm la un real paradox al unei economii periferice: pe de o parte, România este pe cale să devină o putere europeană în sfera IT-ului sau chiar a unui sector de cercetare științifică, dacă avem în vedere celebrul laser de la Măgurele și, pe de altă parte, continuă să se mențină în topul negru al sărăciei, al abandonului școlar și analfabetismului, al serviciilor medicale precare, astfel încât s-ar părea că totul s-a schimbat de la 1900 și, în esență, mai nimic.
Să încercăm, dincolo de ideologii sau populisme proeuropene, să proiectăm alte direcții de evoluție economică – compatibile, de altfel, cu mediul Uniunii din care facem parte –, pentru a revigora piața internă, pentru a introduce în circuit o forță de muncă prost sau complet neutilizată în spațiul rural ar fi o concluzie la care conduce, indirect, textul acestei lucrări.
Altfel, riscăm să rămânem blocați decenii în șir în aceleași structuri, care nu pot să reducă decalajele existente, iar labirintul va rămâne în continuare aparent fără ieșire.
-
Sfârșitul Capitalismului
49,90 leiAutor(i): Ulrike Herrmann
Nr. pagini: 340 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Capitalismul a fost un pas înainte, dar are din păcate o slăbiciune fundamentală: acesta nu generează doar creștere, ci are și nevoie de creștere pentru a fi stabil. În lipsa unei expansiuni constante, capitalismul se prăbușește. Totuși, într-o lume finită, nu se poate crește la nesfârșit. La ora actuală țările industrializate se comportă, ca și cum ar putea consuma resursele mai multor planete. Dar, din câte știm există doar un singur Pământ. Deocamdată, guvernele mizează pe faptul că pot împăca cumva economia și protejarea climei. Cuvintele cheie folosite sunt „Noul Pact Verde” sau „decuplarea” creșterii și a energiei. Marea speranță stă în convertirea întregii economii la energie verde – fie că vorbim de transport, industrie sau agent termic.
….
Cine dorește să înțeleagă sfârșitul capitalismului, trebuie să cunoască istoria acestuia. Așadar, această carte descrie mai întâi cum a luat naștere și cum funcționează sistemul economic actual. Astfel se relevă faptul că sfârșitul este inevitabil. Capitalismul este fascinant, dar nu are un viitor. Următoarea epocă va fi o „economie a supraviețuirii”.
Ulrike Herrmann
-
Umbrele lui Polifem. Arhetipuri ale transformării în spiritualitatea europeană
42,00 leiAutor(i): Adriana Claudia Cîteia
Nr. pagini: 288 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Aventura cunoașterii de sine implică întoarcerea constantă la mit. În scena interioară, Eroi, Magicieni, Monștri, bătrâne Ursitoare își spun poveștile, cu chipurile îmbujorate de focul blând al rațiunii. Nimeni n-a întâlnit vreodată un satyr; și totuși, toți am primit în dar măștile lui Pan. Nimeni n-a întâlnit vreodată un Ciclop; și totuși… “Nimeni” l-a orbit pe Polifem.
***
(fragment)
„Contractele lui Ulysse”[1], exercițiile „viitorului dominat”[2] sau „autonomiei precedente”[3] sunt încercări de anticipare a metamorfozei identitare, și de corectare a tendințelor de malformare identitară sau de prevenire a consecințelor acesteia prin „cenzurarea sinelui”[4].
Contractele lui Ulysse ca formă de autocontrol și prevenire a unor acțiuni care ar avea consecințe negative în plan moral individual, dar și colectiv au fost inspirate din episodul homeric al întâlnirii dintre eroul de la Troia și Sirene. Făpturi hibride, magice, sirenele îi seduceau pe corăbieri cu melodicitatea cântecelor lor, și îi atrăgeau în largul mării, departe de orice punct de reper. Ulysse și eroii care îl însoțeau pe drumul de întoarcere spre Ithaca s-au legat de catarg pentru a nu ceda irezistibilelor chemări.
Episodul homeric al întâlnirii cu Sirenele poate fi interpretat în sensul importanței autocunoașterii ca modalitate de cenzurare a dorințelor și pasiunilor proprii, cu ajutorul rațiunii (metafora catargului). Autocunoașterea reprezintă, în parabola homerică singura modalitate de anticipare și de evitare, de prevenire a acelor acțiuni subiective cu consecințe negative asupra itinerariului existențial.
Metamorfoza identității, ca și profilaxia acesteia nu exclud trăsăturile persistente ale personalității. Metamorfoza ar putea fi definită ca variațiune pe aceeași structură arhetipală identitară, sau ca alteralizare a identității.
Anticipând metamorfoza identitară, precum și eventualele riscuri de natură nosologică, se poate încerca un control al acesteia printr-un set de măsuri prestabilite, cu caracter individual, numit „Contractele lui Ulyse”. Contractele lui Ulyse au dimensiunea unei dileme etice mai ales în cazul în care pun în pericol autonomia individului, capacitatea sa de a-și exersa libertatea de decizie. În această analiză poate interveni și problema autenticității individuale, cu care contractele lui Ulyse intră în contradicție. Deciziile privitoare la metamorfozele identitare trebuie înțelese ca forme de manifestare a autonomiei individuale și nu ca o sumă de măsuri, impuse din exterior cu scopul de a asigura persistența anumitor trăsături de caracter.
Sunt nebun– în sistemul de referință al lumii, sunt înțelept– în sistemul de referință creștin. Asumarea identității parepidemice este rezultatul lecturii textului biblic, prin urmare, al inserției unor gânduri de împrumut. În experiența individuală, încercarea de a stabili implicarea personală în înțelegerea unui subiect, eșuează. Inserția gândului este o formă de eliberare de sub presiunea deliberării, dar și expresia unui refuz, a unui abandon, a punerii pe seama unui tip de gândire străin, a unui eșec în construirea identității autonome.
-
Revoltă și acceptare. Eseu despre timpurile noastre
69,00 leiAutor(i): Bronisław Wildstein
Nr. pagini: 434 pagini
Editura: Cetatea de Scaun
Conștiința modernă, formată în etosul revoltei prometeice, impune ca omul să se creeze pe sine în mod independent și să-și aleagă țelurile spre care va tinde. Această operațiune nu poate fi realizată în mod consecvent. Ea îi atribuie omului un statut divin pe care el nici nu-l deține și la care nici nu poate ajunge. Străduindu-ne să realizăm reprezentarea prometeică a autocreației, ne situăm sub impactul miturilor ideologice și ale anturajului. Încercând să ne rupem de fundamentele civilizației care ne definesc identitatea, construim identități cât se poate de arbitrare și efemere.
(…) Existăm într-o ordine creată de generații întregi, față de care individul în sine nu poate adăuga mare lucru. Această ordine culturală rezultă dintr-o ordine metafizică ce depășește înțelegerea omenească. Sentimentul acestei ordini ne este comun – adesea o negăm verbal, dar acțiunile noastre ne contrazic. Fundamentul ei este religia.
Bronisław Wildstein