Aparut spre capatul unei experienta dezastruoase prin care a trecut si literatura romana, „Pumnul si palma” nu „reabiliteaza” muntele de cenusa al realismului socialist, ci, alaturi de altele viabile si rezistente, restituie cu forta si curaj legitimitatea devenita indoielnica a romanului politic, scotandu-l din dogmatismul ucigator al „cuptorului” prin care atatia am trecut.
Marele absent de la acest prelung colocviu de cabinet despre cum e bine sa traim este chiar omul comun, caruia i se croieste un destin (cat de nou?) cu cortina trasa: romanul contine si configureaza parabolic o drama umana pusa in scena intr-o sala fara public.
Sub acest aspect, al unei paradoxale si nelinistitoare absente, romanul „Pumnul si palma” dinspre inceputul ultimului deceniu – „satanic” dupa o vorba a lui Mircea Zaciu – al domniei discretionare si disperate a lui Nicolae Ceausescu poate fi considerat una dintre cele mai remarcabile expresii ale disidentei literare din acel timp.